De mână cu paranoia

"în Citește-mă!/De citit/Diverse" "de POV21"

Este întuneric. Un întuneric ce mănâncă cuvinte, priviri, mișcări. Un întuneric izgonit dintr-o lume în care domină lumina și care se-ndreptă spre un infinit destinat lui. Încerc să-mi deschid ochii, dar pleoapa amorțită, prin care se întrevăd purpuriile capilare, este lipită de cornee, transformând-o pe aceasta într-una opacă.

O axă a amintirilor își urmează traiectoria prin propria-mi umoare, facându-mă să mă-ntreb: „Așa arată moartea?”. Un strigăt puternic îmi pătrunde prin pavilionul urechii până în timpan, un strigăt conturat de-o voce. Nu-mi ia mult timp și-mi dau seama că acel timbru îmi aparține, ceea ce înseamnă că trăiesc. O fi oare o altă dimensiune? Îmi adun ultimele puteri și reușesc să-mi deschid ochii pe care s-a așezat un praf dens ce-mi protejează maroul irisului de razele difuze ale soarelui.

Clipesc. Clipesc neîncetat în speranța unei imagini mai clare, dar până și foveea s-a săturat de ceea ce oferă lumea aceasta. Mii de raze pătrund în interiorul ochiului printre genele ce-au fost cândva dese. Îmi pun mâinile pe față, pentru a mă proteja de soarele ce a devenit dintr-odată prea arzător, dar plăcut. Încerc să îndepărtez praful cu mâneca puloverului pe care l-am primit Crăciunul trecut de la mama. Ca printr-un miracol, foveea mea și-a revenit, și a reușit să-mi ofere una dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut în toată viața mea.

Sunt înconjurată de viață, deși eu, întinsă pe cernoziomul cald și moale, mă aflu în pragul ușii ce separă ființa de neființă. În jurul meu, florile își îndreaptă stamina spre cer, căutând parcă explicații, iar cascada, care privită dintr-o anumită perspecivă, pare că unește cerul cu pământul, ascunde un mister (unul protejat de-o metaforă revelatorie).

Tot ce se afla în jurul meu trăiește, respiră, vorbește de la sine, însă eu mă aflu într-un raport de invers proporționalitate cu tot ceea înseamnă viața. Încerc să mă ridic, dar mușchii îmi sunt din ce în ce mai grei, sângele s-a umplut, parcă, de plumb, iar pământul își trece toate fibrele și celulele prin mine, prin inima mea cu doar patru camere, prin creier, ochi, stomac. Aerul ce-mi umple plămânii m-apasă, iar corzile vocale îmi sunt slăbite. Totul creștea prin și pe lângă mine, totul se-ndrepta spre cer. Dar de ce? O fi cerul destinația și limita vieții?

Simt că rămân fără aer, iar corpul îmi devine din ce în ce mai ușor. Privesc norii ce falnici își au locul lor pe cer. Mă-ntreb: „Limita și destinația lor e pământul?”. Mă plimb lovită de remușcări prin vid, gândindu-mă la momentele în care am existat, dar totuși n-am trăit; gândindu-mă la trupuri, într-o lume a umbrelor, la ceea ce Dostoievski m-a învățat despre viață ( „O operă de artă a creatorului însuși, cu o formă tot atât de riguroasă și de perfectă ca un poem de Pușkin”).

Mi-e somn, dar mi-e frică să închid ochii. Mi-e frică de întunericul ce va încerca să îmi mănânce trupul aflat aproape în stare de putrefacție. Mi-e frică de tot, de viață, de moarte, dar, totuși, unde-i mama? Închid ochii pentru a-i vedea chipul (poate pentru ultima dată). Închid, și mii de imagini îmi pătează conștiința. E din nou beznă, dar nu mi-e frică de nimic, pentru că mama e cu mine. Mă pierd pe drumul ce leagă cele două margini ale infinitului, fără GPS, fără telefon sau busolă; eu, mama și miliarde de întrebări ce gravitează în jurul nostru: „ Dacă cerul e limita și destinația vieții, ceea ce se află dincolo de el e un nou început? Dacă am trăit în lumină, iar acum mă aflu în întuneric, cerul reprezintă lumânarea după care se ghidează muritorii? În ce direcție e Raiul?”

Sunt elevă la Colegiul Național "Andrei Mureşanu" Scriu de la vârsta de 12 ani, în special proză. Îmi place să comunic cu oamenii, să citesc. Consider că scrisul este singura uşă de evadare dintr-o lume pe care s-a aşezat praful. Sunt în echipa POV21 din aprilie 2018 şi vreau să fac cunoscute toate poveştile ce zac în spatele unei simple aparențe.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*