Inima ce nu poate fi înțeleasă

"în Texte/Poezie și literatură" by

Așa cum m-am obișnuit,
Totul în viața poeților se pierde
De la o zi la alta,
Până când cel care-și poartă inima,
Ca o poșetă din imitație de piele,
Nu mai înțelege nimic.

Așa cum nu mă mai surprinde,
Îmi găsesc ființa metamorfozată
La fiecare câteva luni sfărâmicioase,
De-acelea care trec greu,
M-am trezit gândac, luna trecută am fost câine, cealaltă papagal,
bufniță cu ochii mari cât speranțele mele
La atingeri interne,
Lup pe invers cu instincte de singurătate în loc de haită,
Așa că nu mă mai miră când ghearele mi se schimbă,
Năpârlesc de păcate și lacrimile sunt singurele secreții ce rămân la fel

Fiecare poet mare e o malformație. Și o corcitură,
Ceva între om, cu o mână de rac, balenă, călugăriță, libelulă,
Un picior de urs, capră, cal, iepure, furnică,
Un cap de lup, liliac, viezure, cămilă,
Însă creierul e cel mai mult de tip Frankenstein,
Topit ca o mănușă din toate pieile de animal,
Un centru al lumii-n care s-au cicatrizat toate senzațiile groaznice,
Toate coșmarurile, toate gândurile prea luminoase,
Un hibrid, dintre toate datele cibernetice din sinapsele noastre și neuronii timpului, luminii, însăși universului

Poetul e un handicapat al stelelor
Nu mă mai miră când dimineață îmi deschid ochii
După apocalipsa de ieri trasă la xerox
Și observ că nimic nu mai e la fel de bun
Până și praful din viața mea
Devine nearanjat de la o vreme,
Dar m-am obișnuit
Să fiu controversa, statistica, stigmatul,
Născut din cioburi de bătaie, frică neajunsuri,
Să fiu ideea înfundată în mlaștina marelui mister
Al cărei corp sunt doar unde de incertitudine și mai mult sau mai puțin
Roaderea unui accident

Resemnarea e a celor proști, o știu,
Însă cei care se ascund de ea prin vicii sunt cu adevărat
Inteligenți
Și poeți, hidoși poeți

Chem străini la teambuilding-uri pentru că am impresia că îmi voi satisface
Pofta de material de poezii

Eu scriu doar pe trupuri
De cele mai multe ori doar pe al meu
Pentru că nu pot să am imaginații concrete
Ale căror gazde să-mi fie suport de amintiri (reprimate sau nou-născute)

Fraze mișto, îmbrățișări,
Vreau să te am cu toate gusturile oribile de după,
Ling niște scări,
Vin și chei folosite ca tirbușon
Paralizie în somn, dar de dor
Care se urcă pe tine ca o pasăre grasă
Pe oul ei
Ești puiul dorului și-al nostalgiei,
Dragule poet

Sărut. Poezia mă face să te sărut
Iar nesărutul mă face să scriu
Sunt adolescentul care se mulțumește să scrie despre one night standuri
Pe care nu le-a avut
Și trec prin înșelări cu teoriile lui Platon

Ah, te-aș vrea
Ca o briză de primăvară
Avortată de gerul spontan
Ca o cireașă care împrăștie venin
Ca lumina de pe cămăși din cubluri
Iar atunci, înainte să te am de tot
Să ne pătrundem și să trecem unul peste altul
Ca peștii în apă,
În fântâna tinereții generată de propriul nostru cap revoluționar,
Lasă-mă să îți tai inima
Cu limba,
Să te strâng în brațe cum aș îmbrățișa
Norii de ar fi să cad
Și să îți introduc cu două degete
Această scrisoare,
Pentru că
Tu
Ești
Inima poemului.

Emilian Horea este un pasionat înrăit de literatură. Învață la Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu" și adoră să scrie poezie. Îi mai place filosofia, să citească și să se implice în activități sociale. Se descrie ca fiind o persoană sociabilă, sensibilă și entuziastă iar în timpul liber participă la ateliere de creative writing și teatru.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Tags:
Derulează înapoi