Nimicul indispensabil

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Ești fraieră gândindu-te așa de mult. Chiar și la textul ăsta. Ai stat zece minute contemplând și contopind douăzeci de cuvinte în scrierea asta. Ești… Dar de ce? De ce îți alegi punctul țintă la care să te holbezi secunde, minute, ore. Zile, săptămâni, luni. Ani, mai mulți ani. Un deceniu și jumătate, chiar puțin mai mult. Ți-a trecut viața pe lângă ochii tăi ațintiți și fixați expres. Pe ce?

Pe nimic. Nu te uiți la nimic. Dar ești nimic. Un nimic cu mâini, picioare, piele, unghii, coșuri și capul gol. Și spart de gânduri, ca nuca-n perete.

Ți-ai spart visele și idealurile și ai ajuns un nimic. Un nimic cu mâini, picioare, piele, unghii, coșuri și cu capul gol prin care trec săgețile trecutului.

Trăiești în prezentul care tocmai a trecut. Trăiești trecutul care tocmai a revenit și aștepți viitorul; să nu vină. Să nu ajungă acum, aici. Aici, acum. A fost, s-a dus. S-a dus ca și tine, cu pluta pe râul de lacrimi care curge nărăvaș de secunde, minute, ore. Zile, săptămâni, luni. Ani, mai mulți ani. Un deceniu și jumătate, chiar puțin mai mult.

Ți-a crăpat capul de furie când ai auzit-o pe vecina Nicoleta că aspiră pietrele din fața curții și din fața grădinii ei, și o să-și piardă timpul aspirând.

Iar ție ți se va crăpa capul și din craterele lui vor ieși toate non-sensurile vieții pentru că oricum vom muri cu toții. Ai crezut că ești primul nemuritor, dar nici geniu născut din suferință nu ești.

Beteala de creiere plutește ca fumul de țigară al șoferului de taxi care te-a văzut o fraieră, tot uitându-te drept înainte și nicicând înapoi. Drumul costă 2100 de decenii, dar tu trăiești în secolul al XIX-lea sub clar de lună, unde poeții se sinucid în grup cu armă de artă poetică.

Și te uiți la ei ca o fraieră pentru că tu nu ești poetă, nici n-ai cum să fii. Nu știi. Nu poți. Nu, nu. Știi poți. Tu ești nimicul născut din nimic care mănâncă o felie de pâine cu nimic la micul dejun și bea o cană de nimic seara când nu face nimic. Ai pierdut în viață ani și acum, la moarte, la cele 2100 de decenii de viață în care ai făcut și ai fost un nimic, cerșești o clipă.

O clipă să o mai vezi pe vecina Nicoleta dănd cu aspiratorul prin fața curții și a grădinii, o clipă să mai mergi cu taxiul, o clipă în care să vezi masacrul dintre poeți, pentru că sunt nebuni. Deci artiști. O clipă, ca să mai mănânci pâine cu nimic de dimineață.

Printre cristalele de timp, te vezi în continuare cum îl tragi de cravată pe doctor ca să te plimbe înspre trecut, dar, ce să vezi, erai construită pentru viitor. Cu mâini, picioare, piele, unghii, coșuri, cu capul gol, cu Nico aspirând și mâncând, doar mâncând, nu contează ce, viitorul îmi sună bine.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Privind-o pe Eve

– Vei cânta și la noul meu restaurant, rostise ștergându-și fruntea lată
Ajun de Sânziene

Ajun de Sânziene

Mergeam alene, cu pași tărăgănați, Purtat de nostalgia serii… În noaptea caldă,
De ce

Peticele vieții

De ce pot oamenii de lângă tine să îți schimbe viziunea față
Du-te la Sus