M-am născut într-un orășel mic
Transilvănean.
Am crescut încet,
Ca o floare de trandafir
Sub petalele crinului care a plâns,
Prin lacrimă mi-a dat viață,
Speranță
Dar și visuri deșarte.
Nu aveam să trăiesc mult
Dar am înflorit,
Am întinerit
Ca și crescând dintr-o fântână fermecată
Ca mai apoi
Să mă fi smuls El din cer,
Să-mi fi rătăcit semințele-n pământuri brune
Și să-mi ardă foile trandafirii,
Cu ochii.
A vrut să dea tuturor pământurilor
Frumusețea închipuirii mele.
A strâns frânturi din zilele ce-mi aparțin,
A privit sclipirea amintirilor în ele
Și le-a ars de vii.
În moartea lor,
A sute de mii, de zile,
Am învățat cum să mă-nalț
La cer.
Unele petale mi-au mai rămas:
Neatinse, uscate,
Prinse între paginile
Unui album mai vechi,
Decolorat, plastifiat,
Întunecat de amărăciune.
Oare unde a fi zâmbetul
Din fotografia făcută-n grabă,
Durerea gravă,
Ce îi lega pe cei doi,
Cel ce a fost și cel ce este?
Până la urmă,
Cine este Omul?
Ființa care smulge frumusețea
Din grădina altuia care
Nici idee nu are ce i s-a luat?
Sau dimpotrivă,
O fi el, cel
Ce va împrăștia sămânța mea
În viețile altora.
Omul a fost din sticlă,
A fost din lemn
Și-a fost din vânt,
Ca într-un târziu să fie
Din creație vie.
Să n-aibă aripi ca să zboare,
Să n-aibă colți ca să omoare,
Să n-aibă mai multă greutate
Decât poate duce.
Degeaba.
Când semenii au prins ocazia,
Pe cruce-au fost
Și-au cărat-o în spate după ei,
S-au gârbovit s-adune miei
Și să sacrifice în treacăt
Roadele, pe care le-au cărat în spate.
Mai târziu,
Omul din sticlă s-a numit bibelou,
Omul din lemn, păpușa fetei,
Iar cel din vânt,
A fost numit Ilie.
Tot ce am fost eu?
O petală purtată de vânt
Ascunsă bine în pământ,
Scoarța unui pom al vieții,
Sculptura tinereții,
Și în final oglinda după care
Bibeloul a primit o față:
Reflexia unei fete,
Trandafirie, îmbujorată …
Pe care numai Omul,
Știa cum să o facă.
