Pachet cu biscuiți

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Un bărbat hoinărind pe o mică câmpie de la marginea orașului, într-o noapte de ianuarie. Bărbatul râdea și suspina. Se simțea ca un copil. Se întinse pe zăpadă și scoase un pachet de biscuiți din buzunarul pantalonilor. Mâncă câțiva ca să-și potolească foamea, după care puse pachetul înapoi în buzunar, se făcu mai comod în zăpada care-i folosea ca pat, și începu să povestească amintiri și gânduri:

– Mă tot gândesc la ea, mi-e greu să fac altceva, trupul o cerșește, conștientul mă minte, îmi zice că o iubesc, crede că e atât de ușor să ia durerea din brațele mele.

Cască ușor în timp ce se făcu mai confortabil, după care continuă:

– E plecată de mult și nu-mi place că ea nu știe că durerea pe care ne-am pricinuit-o unul celuilalt ne-a învățat câte ceva. Am suferit pentru că ea mi-e doar o străină și nu a permis ca asta să se schimbe, așa că m-a alungat, ea a suferit pentru că i-au fost sfărâmate speranțele. Ea m-a învățat că iubirea mea e doar o jumătate de măsură, ăsta a fost cadoul ei, eu am învățat-o că unele persoane sunt mult prea lașe ca s-o murdărească, cu singurul sărut pe care i l-am oferit i-am lăsat și zâmbetul meu.

Zăpada din jurul bărbatului începu a se topi, el observând, se ridică și începu să se plimbe continuându-și monologul.

– Ar fi atât de frumos și de ușor să murim, gândește-te: de-am muri călcați de o mașină am mai fi călcați de atâtea ori până am umple toate gropile din autostrăzi, de-am muri îmbrățișați și înghețați pe canapeaua mea, le-ar părea rău de cuvintele noastre, așa că le spunem pe toate în noaptea asta muribund de rece, cu speranța că vor îngheța în mințile lor, și poate când va fi îndeajuns de cald se vor topi. O să fim eterni, dar numai speranța noastră legată de ei ne va face eterni, legătura dintre noi și ei.

Bărbatul se opri brusc și se uită la un tren care trecea pe un pod din apropiere.

– Cândva, după ce m-ai părăsit, plecam din oraș purtat de un tren ca acela, bărbatul arată în direcția podului, dar degeaba, trenul nu așteptă istorisirea lui. În fine, trenul e cel mai insignifiant amănunt, ce am vrut să-ți zic e că stăteam singur în compartimentul ales, când o tânără superbă a venit, cred că a și întrebat ceva înainte să se așeze, chiar dacă nu am înțeles ce a zis i-am dat un răspuns arfimativ, nu conta ce m-ar fi întrebat, răspunsul era același. Îmi amintesc că nu i-am zis nimic, deși aș fi vrut atât de multe de la ea, când trenul a ajuns în gară i-am urat un drum bun și am părăsit compartimentul și trenul aproape plângând, după care am zis încetișor: iarăși? Nu contează, știi, acea tânără nu ar fi putut înlocui niciodată frumusețea cu părul negru și ochelari… Dar, acum e prea târziu. Ea crede că trăiește, a părăsit tot ceea ce înseamnă vis pentru că are ceva tangibil.

– Nu am nimic, sentimentele sunt colective, amintirile sunt nefolositoare, dorințele sunt droguri, dar nu oferă nimic după consum, cel puțin nu unei bucăți, pentru că la fel cum o mâna nu vrea ceva, așa și un conștient – nu vrea nimic, nu are dorințe proprii. Corpul domină, el e dorința supremă, dar când în oglindă totul e stricat, mă mint: nu contează.

Tânărul se uită la ceasul telefonului său, vede că e trecut de ora unsprezece și începe să meargă în direcția satului în care locuiește, mâncând din când în când câte un biscuite care îl făcea să-i fie sete. Merse legănându-se ușor în ritmuri doar de oboseala lui știute, iar când ajunse în fața porții de la curtea sa, o izbi cu piciorul.

Ușa se deschise în felul ei mai ruginit de-a fi, una dintre cățelușele sale îl întâmpină pe tânărul nedumerit, el îi aruncă toți biscuiții pe care îi mai avea și puse ambalajul în buzunar.

În cele din urmă era acasă, se dezbrăcă ușor și nerăbdător, aruncă hainele pe jos și se puse în pat, adormind atât de repede, încât dimineața următoare se trezi și începu să râdă. Avuse același vis pe care-l are de când iubita lui l-a părăsit.

A. Lint

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*