• 7642372dfe8ba6f5cfcc2bcb93a63516.jpg

Menținerea păcii sau ce am învățat eu mișto din ,,Exerciții de echilibru” de Tudor Chirilă

"în Cărți & Filme/De citit" "de POV21"

Sunt unele cărți, pe care atunci când le vezi pentru prima dată, te impresionează mai ceva decât acel tip minunat care te face bună de nimic, odată ce te-ai îndrăgostit de el. Ei bine, în cazul meu, Exerciții de echilibru de Tudor Chirilă a fost una dintre acele cărți.

Citind-o, am râs, am plâns, mi-am tratat pe ascuns izbucnirile nervoase, mi-am petrecut nopțile în care mi-a fost imposibil să adorm. Însă, mai important, s-a dovedit ca după a nu-știu-câta recitire să mă iubesc și să mă respect ca și artistă aspirantă, îndrăgostită nebunește de mare. După mult timp în care mi-am reproșat nuanțele de feminism și de egoism, le-am acceptat sperând că se vor șterge într-un fel sau altul.

Momentul și confesiunea

,,Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp.”, spunea Chirilă într-unul dintre textele sale. Cu cât așteptăm mai mult un moment potrivit pentru a ne confesa unei persoane, cu atât mai mult se intensifică sentimentul. Inevitabil vom simți nevoia de a spune mai multe cuvinte pe care credem că vom avea suficient timp pentru a le examina când, de fapt, nu este chiar așa. Ne vom pierde cumpătul, ne vom bâlbâi, vom pierde firul poveștii, dar până să privim din nou persoana respectivă, realizăm că aceasta nu mai este lângă noi.

Mai pe scurt, prinde osul sau fugi în căutarea altuia, puțin probabil să îl mai găsești vreodată.

Imaturitatea oamenilor și proiectarea fericirii

Ne întrebăm de ce suferim iremediabil de o dezamăgire greu de vindecat. Suntem oameni, mi se pare normal să avem așteptări. Însă stau să mă gândesc, dacă într-adevăr este o graniță fină, aproape insesizabilă între așteptări și variațiuni triste ale celebrului vis american descris de F. Scott Fitzgerald, unde este aceasta? Să reprezinte o piedică în dezvoltarea noastră ca și ființe umane sau, din contră, un stimulent? Nicio secundă nu ne gândim la ce ne oferă prezentul. Carpe diem, darling, ce pot să îți zic mai clar decât atât?

,,Ce ciudați suntem noi oamenii… Ne proiectăm fericirea și dramele în viitor, negând iresponsabil prezentul.”

Unde ești, copilărie?

,,Ai grijă ce spui, că se poate îndeplini”, m-a sfătuit mama pe când aveam doisprezece ani. Îmi doream să trăiesc prima poveste de dragoste, să înțeleg dinamica familiei mele și, mai mult decât atât, credeam că sunt capabilă să țin piept vieții. Și toate acestea pentru ce anume? Ca să ajung la memorabila vârstă de șaisprezece ani să le trăiesc pe toate mult prea devreme și să regret dorința mea de a mă maturiza, să trăiesc senzația constantă că nu am suficient timp pentru copilul din mine.

Am așteptat atât de mult să trec prin toate aceste experiențe, că nici măcar nu am apucat să mă bucur de ele la apogeul simțirii. M-au lovit din plin și m-au dezechilibrat.

,,Timpul se retrage din viețile noastre, iar odată cu retragerea lui rămâne brutalitatea răspunsurilor venite prea devreme.”

Iubirea, între exagerare și realitate

Și uite că am ajuns și aici. Persoana fără de care viața ta nu își poate relua cursul obișnuit. Dacă stai la masă și te bucuri de bolul de cereale, te și gândești dacă X și-a luat azi-dimineață micul dejun. Ba mai mult, deschizi rețelele sociale în ideea de a vedea dacă a mai postat ceva sau dacă ți-a trimis vreun mesaj. Te învârți prin cameră disperat în caz că nu a făcut-o. Dacă îl vezi și inactiv online de mai mult de șase ore fără să îți fi scris, te panichezi și mai tare.

Mai trist este când lumea te întreabă care sunt activitățile tale preferate de weekend, iar tot ce poți tu să spui este fie că ți-l petreci povestind cu X, fie că ți-l petreci gândindu-te la X. Oh, dar te iubește și el sau doar tu pe el? Mai mult ca sigur că dacă l-ai întreba pe X, ți-ar răspunde că viața lui nu depinde de a ta, așa cum ai crede tu. Omul tinde să exagereze iubirea pentru propriul confort, dar pentru asta nu înseamnă că trebuie și să se dedice cu totul unei alte persoane. Tu ești aceeași ființă minunată și fără a fi, metaforic, jumătatea cuiva.

,,Ești propria-mi neputință”… ,,Exist prin tine și te iubesc. Sunt jumătatea ta, până la sfârșitul lucrurilor”… Partnership, not ownership. Totuși să nu abuzăm de infinit dacă natura noastră nu percepe acest concept.

Omul și conceptul de singurătate

,,Un singur lucru n-o să te învețe: că peste ceva timp, vei suferi din nou și-o vei lua de la capăt, dar al naibii să fiu dacă nu asta ne e scris pe pământurile astea pe care le semănăm ca să le culegem, o dată pe an.

Al naibii să fiu, dacă ai nevoie de cineva ca să suferi și mai apoi să te vindeci…”

Indiferent în ce stare te afli acum sau oricât de mult ai suferit, aceasta nu este nici măcar o mică parte din ce vei mai trăi, darămite finalul. Deschizi ochii în prima zi și spui că 2019 este anul tău. Că de acum ești imun la orice formă de distrugere, dar cum îți dai seama? Până la finalul acestui an, persoana pe care crezi că o iubești te părăsește fără vreo justificare, timpul îți fură și acea figură care te inspiră și lumea ta se pierde în necunoștință de cauză. Și atunci ce vei face, vei renunța sperând că cineva te va salva? Nu, nu va face nimeni asta. Lumea din jurul tău este prea preocupată protejându-se de orice ar pune-o în pericol.

Și acum, serios, cum poate fi acesta anul tău, atât timp cât îi lași pe ceilalți să îți fure momentul reprezentativ, cel în care se presupune că tu te redescoperi?

Dintre toate cele citite în această carte, cu siguranță acesta este cel mai relevant lucru pe care l-am învățat de la sufletul de artist al lui Tudor Chirilă. Indiferent de câți oameni mă înconjoară, ei îmi vor fi doar un colac de salvare, dar până la mal va trebui să înot de una singură și să mă iubesc pe mine suficient de mult încât să lupt pentru a mă menține în echilibru. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Îmi aleg o destinație, dar nu las idealul unui final să mă eclipseze, ci valorific experințele care mă fac să urlu din toți plămânii că acesta a fost anul meu.

Un ultim lucru pe care mi l-a inspirat Chirilă și vreau să îl împărtășesc cu voi, în mod sigur, va aduce cu sine cea mai calmă stare de spirit: marea nu uită niciodată, dar iartă întotdeauna. ,,Da, întotdeauna va fi speranță la mare și noaptea.”

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național “Liviu Rebreanu” - Se exprimă cel mai bine prin scris - Consideră scrisul un mod de vindecare - Este și o cititoare înrăită - Pune multă pasiune în ceea ce face.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*