Eu nu voi muri

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Eu nu voi muri. Și știți de ce? Pentru că nimeni nu moare cu adevărat. Da, poate vi se pare complicat de înțeles, dar – foarte sincer să fiu – nu e!

Înțeleg, simți cum părăsești lumea asta, cum retrăiești în câteva secunde toate lucrurile prin care ai trecut în viață, cum te scurgi precum lumânarea de pe colțul mesei din camera ta (asta dacă ai una, desigur). Știi că nu mai ești, atunci când frigul care te-a cuprins acum câteva momente, dispare – la fel și amintirile tale și tot ceea ce ai fost tu.

Asta poate se numește moarte. Dar eu prefer să îi spun șansa-la-o-altă-viață. Până la urmă, cine nu vrea o nouă viață, una în care poți deveni și face tot ce nu ai devenit și făcut înainte? Sigur că e greu. Greu de înțeles, că ți se pare ție aberant.

Nu, nu vorbesc cu tine, cititorule. Vorbesc cu vocea din capul meu, știi la ce mă refer, vocea pe care o ai și tu în cap.

Da, da, cu ea vorbesc.

Poate am devenit nebun.
Sunt sigur că asta e. Să rămâi închis într-o celulă destul de mult timp nu e foarte… normal. Îți vin gânduri și idei nu foarte sănătoase la cap, iar uneori mai apare și Vinovăția.

— E vina ta. Dacă nu erai atât de
încăpățânat, acum nu te mai aflai aici, o aud vorbind în capul meu, imaginându-mi-o cum gesticulează elegant.

— Lasă-l în pace, spune și Tristețea. Nu e destul că stă și suferă într-o celulă de 8 pe 5? Mai vii și tu și pui sare pe rană.
Cred că înnebunesc în cel mai serios mod posibil. Uneori cânt de frustrare, alteori plâng atât de mult încât rămân fără lacrimi.

Hakan și ai lui – adică doar niște mercenari sau ceva de genul ăsta – mai trec pe aici din când în când în speranța că poate, poate le voi spune unde am ascuns acele artefacte de care tot vorbesc ei. Sincer, n-am habar ce tot murmură.

— N-am nimic, voi sunteți proști sau surzi? m-am răstit la ei exasperat, gemând slab la contactul pielii cu metalul lamei reci a lui Hakan. Ah, acum ce, mă vei omorî?

— De fapt, blondule, te vom ține ceva vreme aici. Asta dacă nu te răzgândești și vrei să ne ajuți.

— Oh-ho, acum mai ești și orb? Nu sunt blond, sunt șaten deschis, zâmbisem cu jumătate de gură la omul trecut de douăzeci de ani, poate chiar treizeci.

— Data viitoare te omor.

Dar cam asta a fost toată conversația mai normală cu el.

Revenind la faptul că „Tu Nu Mori”. Nu o faci cu adevărat, dacă înțelegi ce înseamnă să mori. A muri nu înseamnă a nu mai exista, iar cuvântul ăsta – moarte – nu înseamnă nimic mai mult decât ceva de care mare parte din oameni se tem.

Dar nu au de ce să se teamă, pentru că vor avea o altă șansă la viață de apoi. Sigur, sigur, vei uita de tot, dar ce contează? Tu mai trăiești o dată. Și apoi încă o dată, și tot așa până ce Pământul va deveni doar o stea singură, fără niciun alt om pe ea.

Poate vom pleca pe Marte. Sau pe o altă planetă de genul ăsta, dar ce contează dacă tu vei continua să exiști indiferent de circumstanțe? Nu e minunat? Să continui să trăiești la nesfârșit, iar o poveste nouă îți apare la fiecare viață începută acum.

Dar acum cred că am înnebunit cu adevărat, iar somnul mă înghite și mă ține în acea stare de amorțeală dinaintea morții. Cred că voi leșina. Cred că tot ce am spus acum despre moarte și viață nu mai are nicio logică. Ce mai cred e că doar voi muri.

Și, așa cum credeam, întunericul mă cuprinde cu brațele lui reci strângându-mă atât de mult încât cedez.

Naiely Arman

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Răscrucea

Investigatorul și criminalul se întâlnesc în șfârșit. Piesele psihologice au fost așezate

Departe de ficțiune

Și când în sufletul tău înfloresc trandafirii, fluturii prind culoarea adevăratei iubiri

Pacientul

Am un pui de plumb. Un pui de plumb înfipt în pâine
Du-te la Sus