Sunt personajele ficționale reale? Despre realitate

"în De citit/Gândurile POV21/Psihologie & relații" "de POV21"

De câte ori vi s-a întâmplat să plângeți mai mult după niște personaje ficționale decât după lucruri care vi se întâmplă personal? Să fiți mai mișcați de povești din cărți, filme, animații și seriale decât de propria poveste? De multe ori, așa-i?

Dar chiar și așa, e justificabil? E bine să intri în doliu după un personaj ficțional, e normal să îl simți atât de real? Dar mai important, dacă simt așa de intens totul sau dacă eu vreau să fie real, este cu adevărat?

Hai să aflăm.

Pentru început, ce e realitatea?

Mulți ar spune că realitatea e ceea ce vedem, simțim, auzim etc. Dar asta e cât se poate de fals. Simțurile sunt înșelătoare și schimbătoare, ele ne arată doar o fațadă a realității, aceea care e cel mai ușor de ,,ciupit”. Sigur, nimeni nu poate spune că pământul nu e real, dar nu reprezintă tot ce există. Știți cum e cu povestea cu gravitația. Deși nu o vedem, ea există, deși nimeni nu a simțit creierul meu vreodată, cu oricare dintre simțuri, tind să cred că e acolo.

În plus, consider că adevărurile mari trec dincolo de percepțiile fizice. Să nu uităm că Stephen Hawking și-a petrecut toată viața cercetând găuri negre, ceva despre care de abia avem o primă imagine.

Cum e lumea reală, atunci?

Lumea reală e dură, amară, cum doriți, dar mai ales e înșelătoare. Și vreau să spun prin ultimul adjectiv că realitatea e subiectivă. Noi vedem lumea din propria noastră perspectivă, cu propriile filtre (amintiri, trăiri, judecăți). Ăsta ar fi motivul pentru care smerenia e pentru unii o calitate, pentru alții un defect. Cu alte cuvinte, așa cum zicea și bătrânul Nietzsche, există doar perspective, nu adevăruri absolute.

Sigur, există unele norme obiective, cum ar fi greutatea unui corp. Aceea e fixă, indiferent dacă nouă ni se pare că telefonul iPhone X e greu sau ușor.

Sau culoarea de la logo-ul Starbucks: nu putem fi siguri că tuturor ne pare același verde, dar suntem siguri că ăla e verde. Asta e realitatea convențională, ceva ce noi oamenii am stabilit între noi.

Dar revenind, Picasso mai zicea că orice îți poți imagina e real. Și ce vrea să spună cu asta? Ei bine, eu cred că, atunci când vine vorba de credințe, idei ș.a.m.d, realitatea e dictată exclusiv de ce credem noi. Nimeni nu poate să spună că Dumnezeu nu e real dacă eu cred în el. Cum nimeni nu poate să îmi spună că e real dacă eu nu cred în el (mă rog, în teorie, războaiele pentru religii au fost o mică neînțelegere).

Dacă o luăm așa, nicio idee nu e reală dacă lumea nu crede în ea. Gândiți-vă, de ce sunt valoroși banii? Corect, pentru că toți credem în valoarea lor. De ce e nevoie să semnăm un certificat ca să ne simțim căsătoriți? Pentru că oamenii cred în el. De ce Iisus e real? Pentru că oamenii cred. Și ajungem la credința colectivă unde am o povestioară.

Ce e credința colectivă?

Habar nu aveam de alăturarea acestor cuvinte până la o ședință a echipei POV21. Acolo, Gabi, cel mai bătrân dintre noi, ne-a dat un exemplu.

Să luăm firma Peugeot. Are mașini, angajați și fabrici în toată lumea.

Dacă dispar toate mașinile Peugeot din lume, mai există firma? Normal că da, fabrică altele.

Dacă toți angajații firmei Peugeot dispar, mai există firma? Da, angajează alții.

Dacă dispar fabricile mai există? Da, construiesc altele.

Dar dacă dispar mașinile, angajații și fabricile, mai există firma Peugeot?

Da, sigla și numele companiei rămân neschimbate. Juridic există.

Dar dacă firma Peugeot își schimbă numele și imaginea, mai există?

Răspunsul e da.

Știu ce vă întrebați. Atunci frate, când dispare mama ei de firmă Peugeot?

Răspunsul e simplu: Când un judecător va desființa personalitatea juridică a firmei.

Și de ce?

Pentru că noi, oamenii, credem în funcția judecătorului. Șmecheria e credința colectivă. I-am atribuit omului aceluia, judecătorului, puterea de a înființa și desființa firme printr-o semnătură. Pentru că noi credem în el.

Încă o chestie mișto, patriotismul tot pe asta e format. SUA e o țară pentru că toți oamenii de acolo cred în visul american. Și toate țările au mitul lor original.

Dacă e așa, ce legătură are că mie mi-a murit personajul preferat?

Ei bine, cum spuneam, totul în materie de realitate e cam relativ în lume. De aceea suntem cu toții formați diferit.

Cam de aia se ceartă medicii cu lumea când le spun că vaccinul NU cauzează autism, cam de aia te cerți cu bunicii că muzica rock NU e satanistă și tocmai de aia trebuie să îl auzim pe Trump când spune că încălzirea globală NU e reală.

Bine, cu toate că există și idioțenii, lucrul magic care dă ideilor caracter real, e până la urmă credința. Dacă tu crezi în povestea spusă, dacă tu te-ai simțit mai autentic și mai inspirat în ficțiunea aia decât în contexte reale și superficiale, atunci e tot dreptul tău să crezi. Și în inima ta nu îți poate spune nimeni că nu e real.

Eu de exemplu am simțit atât de acut moartea unui personaj din The 100 încât îl consider real. Sau L din Death Note mi s-a părut o personalitate mult mai bine conturată decât mulți colegi de clasă. Așa că lasă vorbele altora, plângi cât vrei după personajele care mor pe capete la Game of Thrones. Sau crezi fără rușine că vampirii sunt reali.

Dacă tu crezi în poveste, e dreptul tău.

Emilian Horea este un pasionat înrăit de literatură. Învață la Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu" și adoră să scrie poezie. Îi mai place filosofia, să citească și să se implice în activități sociale. Se descrie ca fiind o persoană sociabilă, sensibilă și entuziastă iar în timpul liber participă la ateliere de creative writing și teatru.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Răscrucea

Investigatorul și criminalul se întâlnesc în șfârșit. Piesele psihologice au fost așezate

Departe de ficțiune

Și când în sufletul tău înfloresc trandafirii, fluturii prind culoarea adevăratei iubiri
Du-te la Sus