Moromeții – Particularități ale textului narativ aparținând unui roman postbelic

"în BAC/De citit" "de POV21"

Moromeții de Marin Preda este un roman realist postbelic, în două volume,  cu elemente de modernitate, care înfățișează în mod realist viața sătenilor din Câmpia Dunării, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Opera se încadrează în literatura postbelică, caracterizându-se prin trăsături ale realismului, dar așa cum afirmă Eugen Simion, este vorba despre un realism psihologic în care accentul este pus pe drama personajului principal și modul în care acesta se transformă, înțelegând că omul nu se poate opune istoriei.

Realismul este dat de reprezentarea vieții în toată complexitatea ei,  fiind ilustrată prin relația echilibrului dintre mediu și societate cu refacerea fundalului social economic de dinainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, respectiv prin utilizarea tehnicii detaliului, care creează impresia de verosimil. Acțiunea se petrece într-un spațiu real, familiar scriitorului, satul Siliștea-Gumești din câmpia Dunării şi este centrată în jurul unei familii de țărani, reprezentativă pentru această categorie socială. Scenele în care sunt prezentate aspectele din viața colectivității se constituie într-o adevărată monografie a satului tradițional: hora, călușul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea școlară, secerișul, treierișul. Romanul prezintă disputele vieții rurale, insistând pe modul în care evoluează colectivizarea. Întâlnirile de Duminică din poiana lui Iocan, al căror element principal este Moromete, reprezintă o oglindă profundă a societății pe care se bazează lumea satului, un prilej de a dezbate teme de natură politică și de a discuta despre problema colectivizării. Sunt scoase în evidență relațiile dintre membrii comunității, precum relația lui Moromete cu autoritățile, reliefată în scena apariției agenților fiscali pe care acesta încearcă să-i păcălească. Opera încearcă să prezinte în mod realist relațiile dintre familiile țărănești, și anume cea a lui Moromete, în care conflictele sunt stârnite de viziuni diferite asupra vieții, dar și de imaginea unei familii hibride.

O altă trăsătură a modernismului postbelic o reprezintă perspectiva omniscientă limitată prin prezența personajelor de tip reflector și informator. Relatarea întâmplărilor este realizată la persoana a III-a, de către un narator preponderent omniscient și obiectiv. Însă, spre deosebire de romanele realiste interbelice, perspectiva narativă se multiplică. Perspectiva omniscientă a naratorului alternează cu perspectivele interne-subiective ale unora dintre personaje. Astfel, omnisciența naratorială este limitată prin introducerea personajelor cu rol de reflectori sau cu rol de informatori. Naratorul pierde privilegiul omniscienței în lumea pe care o construiește, o lume nesigură și frământată de conflicte. Personajele reflectoare sunt Ilie Moromete în primul volum și Niculae în cel de-al doilea, iar rolul lor este de a conduce cititorul, de a construi lumea ficțională din perspectiva lor și ca urmare a acțiunilor lor. De exemplu, imaginea satului este construită la începutul primului volum, în timp ce naratorul îl urmărește pe Ilie Moromete mergând pe drum, casele și oamenii apar parcă în ritmul pașilor personajului. Personajele informatoare sunt cele care relatează evenimente inaccesibile naratorului, cum ar fi viața lui Moromete la București, relatată de Parizianul.

Tema textului o constituie destrămarea familiei tradiţionale și a satului tradițional.

O secvență semnificativă pentru tema romanului este scena cinei, care pare un ceremonial atemporal ce va dăinui permanent în satul românesc. Familia este în integralitate adunată în jurul mesei și este dominată de figura tatălui, așezat în pragul odăii. Așezarea la masă a membrilor familiei și dialogurile dintre ei prefigurează conflictele care vor duce la destrămarea acesteia, naratorul precizând „Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă… nimănui nu-i trecuse prin cap c-ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă”. Această afirmație prevestește finalul volumului I, și anume fuga băieților la București, înfățișând momentul dezbinării familiei. Conflictele sunt prevalente, fapt sugerat de poziția acestora la masă: băieții cei mari „stăteau pe partea din afara a tindei, ca si când ar fi fost gata sa se scoale de la masa si sa plece afara”. Ceilalți copii stăteau în apropierea Catrinei, care parcă voia să-i protejeze. Ilie nu o tratează pe Catrina ca pe o parteneră de viață, ci ca pe o persoană obligată să asigure stabilitatea familiei printr-un sacrificiu permanent. Ilie Moromete vede în soția sa doar un factor de stabilitate în familie, care trebuie să se preocupe atât de munca de la câmp, cât și de confortul său și al celorlalți membrii ai familiei. De aceea, femeia este copleșită de treburi, împărțindu-se între muncile câmpului și treburile gospodărești. Catrina îi reproșează lui Ilie lipsa de înțelegere și de ajutor, dar răspunsul lui susține acest conflict ce pare să nu îl intereseze „taci, fă, din gură!… Vezi-ți, fă, de treabă… Ai făcut mâncare? Spune odată și taci că nu suntem surzi!”

O altă secvență semnificativă este scena tăierii salcâmului, simbolizând destrămarea satului tradițional, dar și degradarea familiei. Salcâmul ilustrează stabilitatea lumii rurale, verticalitatea lui fiind văzută ca un ax. Salcâmul face parte din viața familiei Moromete și din viața satului și pare o entitate magică, fiind înfățișat ca martor și păstrător al vieții țărănești „Toată lumea cunoștea acest salcâm”. Tăierea salcâmului este o decizie pe care Moromete o ia singur deoarece Catrina nu lasă impresia unei partenere de viață „asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile”. Căderea lui în zori, duminica, în sunet de clopot și bocete ce se aud din cimitirul satului reprezintă un eveniment tragic și prevestește declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi. După prăbușirea salcâmului urmează o tăcere de sfârșit de lume, aceasta însăși părând mai mică, mai urâtă și mai tristă: „Acum totul se făcuse mic”.

Incipitul și finalul, aflate în relație de simetrie, sunt elemente structurale semnificative pentru tema  romanului. Structura romanului este una simetrică, circulară pentru că incipitul și finalul sunt poziționate simetric prin referirea explicită la timpul personificat.  Incipitul este marcat de metafora timpului, care este insesizabil în acțiunea lui continuă „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”; „viața se scurgea aici fără conflicte prea mari”. Incipitul sugerează o liniște şi o stabilitate a satului pe care Moromete o înțelegea şi de care profita trăindu-și din plin ultimii ani de independență. Totodată, începutul operei plasează acțiunea și în spațiu ,,în Câmpia Dunării”, indicele spațial prefigurând locurile natale ale Teleormanului. Simetric, finalul marchează intrarea într-un timp al crizei, satul simțind agresiunea timpului care părea „a nu mai avea răbdare”. Personificarea realizată prin locuțiunea ,,a avea răbdare” conferă timpului regimul unei prezențe personalizate. Incertitudinea marcată prin verbul ,,se pare” evidențiază un timp bivalent: mai întâi, un timp subiectiv, un timp al contemplării și bucuriilor spirituale, timp iluzoriu, iar apoi, un timp obiectiv, istoric, agresiv, imprevizibil.

Conflictele reprezintă un alt element structural semnificativ pentru tema romanului. Conflictul exterior este unul amplu, elementul central rămânând Ilie Moromete, acesta nefiind capabil să își gestioneze zbuciumul interior, ducând  în final la destrămarea familiei. În interiorul acesteia, se observă, de asemenea, trei tipuri de conflicte majore. Este mai întâi dezacordul dintre tată  și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă si Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea și de a prețui valorile – cei trei fii prețuiesc banii, pentru ei proprietatea rurală trebuie convertită în bani, în timp ce Moromete apreciază proprietatea privată pe care refuză să o înstrăineze. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițând-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Nemulțumită, ea îşi găsește inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăsește pe Ilie, după ce află de propunerea făcută fiilor săi, la București. Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorește îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează „altă treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.  În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite.

Moromeții este un roman al deruralizării satului ce surprinde realitatea satului tradițional, și totodată complexitatea acestuia, urmărind dramele petrecute în micile și aparent liniștitele comunități ale satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.

Absolvent al Colegiului Național Liviu Rebreanu - Chitarist - Pianist - Producător muzical - Robotician - Scrie versuri de la șase ani - Pasionat de psihologie - Interesat de explicarea psihicului uman prin logică matematică - Face parte din echipa POV21 din Aprilie 2017 și dorește să schimbe lumea prin puterea exemplului, a bunătății și a muncii susținute - Consideră că toți oamenii merită șanse egale.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Du-te la Sus