„Fericiți cei săraci cu duhul!”

"în De citit" "de POV21"

Să fii sărac cu duhul nu înseamnă, după părerea mea, o catastrofă. Poate fi un lucru de moment sau un mod de viață. Sărăcia cu duhul nu e nici boală, nici tratament. Dar, ce este sărăcia cu duhul și de ce o folosim?

Recent l-am ascultat pe Andrei Pleșu într-o conferință care nu avea legătură cu subiectul nostru, dar el a ținut să clarifice niște lucruri. Sărac cu duhul, după dânsul, este acea persoană care nu pune materialul în locul spiritualului. De exemplu, cei bogați nu fac din bogăție o pricină de potihnire, iar cei săraci cu duhul pot fi bogați, dar sărăcia nu le ia mințile.

Da, maestrul ne-a dat deja o lecție că sărăcia cu duhul nu se axează pe termenul de sărac ci pe termenul duhului. Concret, săracul reprezintă lipsă, care evident se poate schimba (în bine sau în rău) și duhul este partea ce-l face pe om… OM. Sufletul este unul dintre puținele lucruri care ne fac ființe umane, superioare animalelor.

Din această „regulă” ies, de obicei, idioții (scuzați expresia) care molestează, înfometează sau exploatează animalele, care, bietele, nu se pot apăra. Când se apără (și mușcă), avem tendința de a le încadra în zona sălbatică. Suntem rău puși de Dumnezeu între vietățile din jurul nostru.

„Fericiți cei săraci cu duhul!” nu este „Lumea va fi a proștilor!”

„Un ins sărac posedat de dorința averii e mai păcătos decât un bogătaș care nu se identifică, în nici un chip, cu ceea ce are. Cel dintâi, deși „sărac ”, e „bogat cu duhul ”, adică smerit, conștient că bunurile exterioare nu-l îmbogățesc lăuntric.

Asta ni se cere indiferent ce ne dă Dumnezeu sub beneficiul lui a avea, să nu ne lăsăm mutilați sufletește de prestigiul averii, să rămânem, în duh, cum eram și când n-aveam.” – Andrei Pleșu, Despre inimă şi alte eseuri, p. 107-108.

Despre inimă și alte eseuri

Unii sunt bogați, au bani de se pot scălda-n ei. Problema este că sufletul poate să le fie un deșert de sărăcie pură, cristalizată cu nevoia de social. Însă, există destui săraci care au o pată grea pe creier care visează doar înspre bogăție. Să fie ăsta lucrul care ne îndepărtează de sensul adevărat?

Proștii nu-și pun niciodată probleme. Proștii nu au dubii sau întrebări. Un om care se vrea bogat cu duhul și caută o cale adevărată de împlinire, este evident că-și va pune întrebări sau va avea dubii. Deci, teoria prostului se-ncheie cu un deznodământ fericit: Nu lumea este a proștilor, ci proștii sunt ai lumii.

S-avem pardon, ne dorim prea mult și nu dăm nimic. Sau aproape nimic. Trăim într-o epocă în care boala cronică este că suntem prea ocupați. Suntem în permanentă priză, iar libertatea ne-o înglobim în propria bulă care se sparge și se reconstruiește mai mică și mai nepermisivă.

Poate că suntem noi prea cinici unii cu alții, dar nu mai avem timp. Suntem în cădere și se vede, vrem lucruri mari prea repede, rezolvăm lucruri prea din scurt. De suflet uităm și uităm automat și de noi. Am mai scris următoarele cuvinte și am să le mai scriu- Ne-am uitat menirea, nene!

În acest articol se constituie opinia personală a autorului.

Peterlin Cristian-Raul are 17 ani, studiază la Colegiul Național „Andrei Mureşanu” elev în clasa a XI-a, profil filologie. Este pasionat de teatru şi este un iubitor înrăit al istoriei, pe care o povesteşte şi o învață cu drag. Îi plac filmele vechi, cărțile și poezia contemporană. Încearcă să fie critic, ironic și ludic, caracteristici pe care le regăsim în articolele sale cu subiecte controversate, dar cu o abordare relaxată. Visează să devină jurnalist.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*