Când merg singur prin Brașov
Metafizica intră în mine
Ca apa într-o piele permeabilă,
Și o simt peste tot,
Ca și cum aș fi doar un plămân
Plin cu aer intelectual de munte,
Oriunde merg mă simt urmărit de
Spiritualitate,
Plutesc pe străzile înguste
Și deasupra străzilor ca niște vinișoare,
Orașul de sus pare viu ca niște blocuri de
Organe,
Mă întreb cum au fost străzile acestea la naștere
Când biserica neagră a ieșit din uterul cald al timpului
Cu spasme concrete,
Sau străzile erau fără mașini și doar cu domnițe în rochii,
Mă las înghițit de aleile înguste
În creierul orașului
Pe străzile ca niște căi neuronale
Nu prea cred în Dumnezeu,
Dar în Brașov cineva mă urmărește
Și în curtea bisericii Sf. Nicolae îmi șoptește,
Mă condamnă pentru gânduri și filosofii
Incorecte,
Pângărite de cușca mea de oase
Când merg singur
Cu aerul de munte în urechi,
Metafizica îmi intră printre coaste:
Mă descompun și devin bucăți de gânduri plutitoare,
Exact ca pavelele pe care merg.