Singurătatea mea mă cheamă la un pahar de Pepsi

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

„Care-i cea mai mare temere a ta? De ce îți e frică cel mai tare?”, mă întrebase cineva, acum câțiva ani. Răspunsul a venit fără ezitare: being alone. Cred că, într-un anume fel, frica de a fi singur e diferită de frica de singurătate.

Frica de a fi singur implică, zic eu, faptul că te temi de lipsa prezenței umane în jur, te temi de ideea de a fi singur, te sperie gândul că nu interacționezi cu nimeni, că ești singur, doar tu și gândurile tale.

Poate să-ți fie frică să fii singur și pentru simplul fapt că ai o nevoie imensă de afecțiune și te sperie gândul că n-o vei primi.

Singurătatea, însă…e o entitate, ceva de sine stătător, ceva independent. O stare. Poate să-și facă loc, mai mult sau mai puțin adânc, în sufletul tău chiar și atunci când ești cu prietenii la bere. Chiar și atunci când ești cu părinții. Oricând.

Singurătatea este un precursor al Apocalipsei sufletului tău.

Poate fi un gol, se poate simți ca o mâncărime pe care nu ai cum să o îndepărtezi, sau poate fi pur și simplu un nor negru deasupra capului tău. Și odată ce-a venit, ești blestemat. Sau binecuvântat.

Îmi era frică de ambele, deși răspunsul era mai mult sau mai puțin ambiguu și nu indica spre una sau spre cealaltă. Îmi era frică să fiu singur, pentru că aveam nevoie de prezență în jur, de validare, de afecțiune și alte asemenea care sunt caracteristice ființelor umane. Și îmi era frică de singurătate, pentru că… pentru că n-o cunoșteam.

Auzisem povești despre ea, auzisem că este necruțătoare, neîndurătoare și că, odată ce și-a adâncit ghearele în mintea ta, ești complet al ei. Asta credeam. Până s-o simt. Până s-o cunosc. Până să discutăm, noapte de noapte. Până să… o înțeleg, dacă asta e posibil, pe vreun plan.

Cred că, asemenea oricărui lucru pe care-l simți, singurătatea îți devine aliat în momentul în care n-o mai consideri un inamic. Când nu te mai zbați, nu te mai lupți, nu mai încerci să scapi de ea. Când o accepți.

O lași să intre-n tine, prin tine, să te pătrundă, să-ți analizeze fiecare gând și fiecare trăire. O lași să te cunoască. Și crede-mă: după ce ea a ajuns să te cunoască, vei începe să o cunoști și tu. După ce v-ați cunoscut, îți va arăta. Să le spunem, într-un mod informal, chestii. Să convenim că îți va arăta chestii.

Multe, multe chestii despre multe, multe lucruri. Nu are sens să înșir aici una, două sau treizeci de chestii pe care singurătatea ți le va arăta. Nu m-ai crede. Și nici nu trebuie, până la urmă, să mă crezi pe mine. Crede-te pe tine și crede-ți singurătatea.

Pune-ți toată – repet, toată! – încrederea în ea. Îți garantez, va fi acolo pentru tine când nu va fi nimeni, când nicio ființă de pe pământ nu se va obosi să se uite la tine, să-ți întoarcă o privire. Va fi acolo când chiar tu vei fi o entitate absentă. N-ai să regreți vreodată.

Acum, dacă mă scuzi, singurătatea mea mă cheamă la un pahar de Pepsi. Te voi lăsa cu un vers:

„Singurătatea mea e femeia vieții mele.”

https://www.youtube.com/watch?v=ww9hbGEi7Vo

Vlad Țolan

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Răscrucea

Investigatorul și criminalul se întâlnesc în șfârșit. Piesele psihologice au fost așezate

Departe de ficțiune

Și când în sufletul tău înfloresc trandafirii, fluturii prind culoarea adevăratei iubiri

Pacientul

Am un pui de plumb. Un pui de plumb înfipt în pâine
Du-te la Sus