Iubește procesul

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

A fost o zi lungă. Te pui în pat cu gândul că ar fi drăguț să adormi cât de curând.

Îndrăznești să închizi ochii, iar ca de fiecare dată, începi să îți faci un rezumat al celor șaisprezece ore care au trecut.

Vizualizezi micul dejun și senzația ciudată pe care ai avut-o la prima înghițitură. Apoi drumul către școală. Imaginile continuă să apară și să dispară, dar ceva îți atrage atenția, o pată de culoare jucăușă într-un colț.

Ești curios, așa că te oprești să investighezi ce anume te tulbură și deslușești, într-un final, silueta unui copil care rostogolește o minge. Îl vezi zâmbind, arătându-și dințișorii mici de lapte.

Te înveselești privind toată scena și gândul începe să-ți umble razna. Îți amintești de diminețile începute cu Tom și Jerry, senzația de cretă de pe mâini, toate lucrurile care se simțeau complet altfel decât acum.

Erau noi, și tu – entuziasmat să le cunoști.

Începi să simți din nou toate acele senzații, toate cuvintele și desenele făcute sau văzute vreodată, când brusc ți se taie respirația și înflorește un nod în gât.

Ritmul de joacă din capul tău scade, vuietul îi ia locul și tensiunea crește. Trupul devine tot mai încleștat – de parcă ai vrea să aperi ceva.

Devii panicat, liniștea e mai amară ca de obicei și nici măcar umbrele din colț nu se mai uită la tine. Din căldura de la soare simți umezeala de pământ.

Acum îți pare rău că ai îndrăznit să intri în zona aceea a minții.

Totuși, nu înțelegi. Cum a trecut timpul? Cine ești? Unde mergi? De ce mergi? Ce este atât de greșit să te întorci în timp și să revezi momente?

Gândul la viitor îți dă fiori și ai vrea să te oprești pentru câteva secunde, doar să îndrăznești să te joci cu timpul, să-l faci să se oprească. Crezi că e ceva greșit, nu vorbește nimeni despre asta, clar trebuie să fie o problemă cu tine.

Cum e posibil să te obișnuiești cu ideea că vei fi zidit în infinit, iar toți cei pe care îi vei fi atins vreodată se vor așterne sub pământ?

Panica se intensifică. Zgomotul e insuportabil, inima îți perforează plămânii, iar stomacul se revoltă. Brâu de lacrimi ți s-ar pune peste ochi, însă nu o fac. Cu toate astea, tot nu vezi nimic.

Îți repeți că e totul în capul tău, e normal, tot ce vrei e doar să dormi acum, așa că îți deschizi telefonul, să-ți poți distrage atenția.

Ca de obicei, degetul e obișnuit cu mișcarea de sus în jos, și începi să dai scroll pe Facebook și alte rețele de socializare. Curg râu pozele despre ,,fericirea supremă”, ,,cunoaște-te pe tine” și perfecțiunea aparentă a prietenilor tăi sau a altor persoane. Toți sunt atât de fericiți.

Realizezi că nu ți-ai ameliorat deloc situația. E tot mai rău, dar nu te poți opri.

Citatele motivaționale încep să-ți hrănească anxietatea. Ești defect. Ești plin de ură, față de tine, față de momentul prezent. Ah, acel presupus prezent pe care TREBUIE să îl trăiești, pentru a te simți în sfârşit, o dată pentru totdeauna, bine cu tine.

Toate cuvintele care te îndeamnă să-ți trăiești viața, în mod paradoxal, te fac să vrei să dispari. Pentru o secundă. Un infinit. Timpul fuge – și tu cu el – timpul moare, și tu la fel. LINIȘTE!

Atâtea miliarde de oameni și e liniște. Ești singur.

Iar. Nu. Vorbește. Nimeni. Despre. Asta.

Totuși, realizezi că dimineața îți invadează camera și trebuie să te pregătești pentru o nouă zi. Devii mai liniștit și gândești mai limpede, îți dai seama că singurătatea e parte din tine și tu o parte din ea, ca rezultat al acțiunilor pe care le faci.

Știi că ai o problemă sabotându-te singur de fiecare dată când vrei să duci la sfârșit o activitate.

Nu ești defect.

Îmbrățișează stările rele, acceptă copilul din tine care ar mai dori să se joace fără să îl pedepsești.

Poți vedea dincolo de perdea. Suntem toți la fel, răniți în felul nostru, legați și separați. Toți știm de toate și nu știm nimic, și pare greu de crezut că specia umană s-a confruntat cu asta încă de la început, oricare ar fi fost.

Am fost și vom fi la fel.

Timpul – oricât, oricum ar trece –  ai grijă ca esența din tine să nu o poată șterge.

 

Daria Ghita

Elevă în clasa a XI-a la Liceul de Arte ,,Corneliu Baba". Adoră să povestească cu vânzătoarele din magazine, fire onestă, cea mai bună parte din zi e cea în care vede pe cineva zâmbind, și în prezent are ca hobby găsirea și nimicirea dependenței de telefon și a persoanei (adică tot ea) care îi distruge constant productivitatea, ambiția și orice speranță de a fi un om de succes fiindcă ,,sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi e străin".

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Răscrucea

Investigatorul și criminalul se întâlnesc în șfârșit. Piesele psihologice au fost așezate

Departe de ficțiune

Și când în sufletul tău înfloresc trandafirii, fluturii prind culoarea adevăratei iubiri

Pacientul

Am un pui de plumb. Un pui de plumb înfipt în pâine
Du-te la Sus