Misiunea de pe Pământ

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

-Râd mult, uneori exagerat de mult, ba chiar le mai și zâmbesc de parcă totul este în regulă, dar adevărul este că mă simt lipsită de viață. Nu știu dacă totul e un fals sau un scut. Uneori îmi aduc aminte de trecut, de unele scene și e de necrezut cum simt totul, doi ochi goi privesc în urmă, așteptând parcă să prindă culoare…

Mă aflam în fața durerii din trecut și o vedeam macabră și sacadată în oglindă. Eram împăcată cu ceea ce devenisem acum, îmi plăcea că sunt mai puternică ca niciodată, îmi puteam stăpâni emoțiile.

Acum eu lucrez în locul karmei, eu sunt stăpâna tuturor durerilor trecute și oamenilor care m-au distrus, când eram doar un pământean prost și fragil. Locuiam acum în DarkLand, dimensiunea dintre lumi care controla mica bucățică de univers în ceea ce privește accidentele, moartea sau sechelele definitive.

Aici totul era mereu întunecat, pe fiecare stradă se afla câte un local vechi prin care se opreau îngerii întunecați ca și mine, iar străzile erau mereu ude. Asfaltul strălucea datorită Lunii, trăgeam bocancii grei după mine și le ascultam sunetul scârbos din contactul cu umezeala.

Mă uitam la bocanci și zâmbeam, vedeam cum umbra lor se răspândește în bucata de asfalt pe care urmează să pășesc și simțeam cum răspândesc întuneric. Eram un înger întunecat, dar nu un mentor al Diavolului, noi nu ne arătam lor niciodată. Spațiile temporale dintre lumi sunt total diferite și în continuu război.

Deși lumea credea că omul are un înger rău și unul bun, un fel de Yin & Yang al fiecărui suflet, ei bine pământenii și tehnologia lor nu au descoperit încă nici măcar cine sunt ei cu adevărat. Mă îndreptam spre Conducător. El urma să îmi ofere o nouă misiune, eram nerăbdătoare să aflu ce mi se pregătește.

Ajunsesem, iar porțile mari și grele se fereau de-a stânga și de-a dreapta, făcându-mi loc spre curtea mare și întunecoasă. Niște pisici sphynx erau într-un ambient dezgustător cu trotuarul negru, evitând tufișurile dese și înalte. Ajunsă în fața ușii, îmi retușez rujul roșu și îmi aranjez gluga mantiei pe cap.

Ciocnesc puternic în ușa de lemn, iar ecoul sunetului se auzi în întreaga încăpere. Un tânăr chipeș îmi deschide ușa invitându-mă înăuntru. Îl priveam insistent în ochi, pentru că îmi amintea de cineva de pe vremea când eram pământean, mai exact de un tip dintr-o bibliotecă.

Am trecut cu vederea și am intrat, știu că multe lucruri sunt doar în imaginația mea. Mi-a făcut semn să iau un loc:

-Unde e?

-E sus, are o ședință importantă. A spus să aștepți aici, în salon și să te servesc cu ceva. Așa că eu sunt Philip, servitorul tău pentru următoarele treizeci de minute. Cu ce te pot servi?

-Pleacă servitorule, nu am chef de bunele tale intenții. Voi aștepta aici în liniște, iar tu mă vei lăsa să îmi aud gândurile, clar?

Philip părea destul de deranjat și rănit de vorbele mele seci, dar fără sa mai scoată vreun cuvânt, a întors spatele și a plecat. Intenția mea era să urc în Aripa de Vest, acolo unde se țineau ședințele în Consiliul Nemuritorilor Întunecați.

Putea fi o greșeală care să mă coste aripile, sau chiar viața. Riscam să fiu exilată pe Pământ și să trăiesc din nou un jeg de viață până mi-aș fi făcut curaj să mă arunc de pe un cap de pod, dar nu mă gândeam mereu la riscuri.

Ajungând în capătul holului:

-Dar nu putem să îi dăm ei o asemenea responsabilitate. E ceva periculos, ar putea fi târâtă până în iad și înapoi.

-Nici eu nu sunt de acord cu asta. Ar trebui să trimitem un bărbat, unul dintre cei mai puternici din DarkLand, nu o fată care se plimbă mereu pe străzile ținutului, contemplând și bătându-și joc de lumină.

-Am luat această decizie pentru că e puternică, are o aură specială și o minte ageră. Cred că e exact ce am nevoie pentru a scăpa de țintă. Și știu și cum să fac asta.

Am coborât scările zburând. Fâlfâitul aripilor era în dulce armonie cu biblioteca din salon. Philip venise să vadă ce se întâmpl, dar eu eram deja pe scaun, acolo unde eram când a plecat. Am început să mă gândesc la ce misiune importantă mi se oferă; sunt sigură că întreaga discuție era despre mine. Așteptam Conducătorul să îmi ofere răspunsul.

-Bună, Ioana. Punctuală ca de obicei, îmi pare rău că a trebuit să aștepți. Am o misiune destul de importantă pentru tine, așa că voi trece direct la subiect.

-Ascult.

-Te vei întoarce pe Pământ.

-Mai bine mă tragi în țeapă, acolo nu mă întorc.

-Ascultă-mă până la final. Te vei întoarce pe Pământ și  vei juca rolul unei muritoare, ar trebui să fie destul de simplu, având în vedere că ai fost una cândva. Diavolul este întruchipat pe Pământ într-un tânăr pictor și traficant de droguri. Tot ce trebuie să faci este să îl seduci și să îl ucizi. Ce părere ai?

-Sună interesant. Am de ales?

-Cu siguranță nu. Ai aici toate datele de care ai nevoie.

-Ce e în joc? Doar ști că nu lucrez degeaba.

-Scăpându-mă de inamicul suprem, cel ce îmi imită structura speciei. E foarte important pentru mine. Vei deveni mâna mea dreaptă, viitoare Conducătoare, iar jumătate din DarkLand va fi la picioarele tale.

-Sună bine, atunci să trecem la treabă.

Îmi iau portofoliul cu datele și ies fără să privesc în urmă, tăcută, cu o voce sobră și răspunsuri grele îmi câștig existența dintre lumi acum. Mă așez pe bordura din fața porții, deschid mapa cu informații și văd o poză cu ținta.

Era un băiat plăcut, cu trăsături accentuate și ochi verzi-albăstrui. Avea un aer de mister și ură totodată. Ce ironie. Pentru un pictor și traficant de droguri, arată de parcă nu și-a greșit vocația deloc.

După câteva ore:

Ajunsă pe Pământ, undeva în Transilvania, cu aripile bine ascunse și îmbrăcată elegant, nici nu simțeam nevoia să mă uit în jur, ochii mei erau distruși, era atât de multă lumină. Exact aici s-a găsit Diavolul loc de vacanță?

După o scurtă plimbare de readaptare aici, mă îndreptam spre țintă, era la o cafenea dintr-un centru simpatic și retras. Stătea singur la masă și citea un ziar vechi. Mi-am comandat un ceai și m-am îndreptat spre masa lui.

-Bună, eu sunt Havana.

Se uita la mine nedumerit, în timp ce eu îi întindeam zâmbitoare mâna.

-Adam, îmi pare bine.

Știam că diavolul are o slăbiciune față de sexul frumos, altfel nu se băga în sufletul unui tânăr chipeș de 22 ani. Aveam o rochie din satin mov pal și niște sandale cu toc transparent. Părul într-un coc lejer îl îmbăta pe Diavol având o privire dementă, admirând părul meu deranjat și umerii goi.

Am început să schimb câteva vorbe cu el, iar dintr-o dată m-am prefăcut dezinteresată și mi-am luat un arogant „la revedere”. El s-a ridicat și m-a prins de talie, m-a rugat să îl acompaniez la o plimbare, era deja seară.

Dracul tot drac rămâne! Căci m-am trezit într-o cameră dintr-un apartament mic plin de tablouri cu mine. Nu știam ce se întâmplase, nu știam cum am ajuns acolo și ce se întâmplă chiar acum. L-am văzut pe Adam în geam, picta și fuma.

S-a întors și m-a privit cu un zâmbet diabolic. Diavolul îl părăsea treptat, pentru că el începuse să se îndrăgostească. Mi se părea tragic totul, mai aveam dreptul doar la o zi pe Pământ și trebuia să mă întorc cu misiunea îndeplinită.

Începusem și eu să dezvolt o pasiune pentru Adam, dar era o chestiune de timp. Odată ce eu dispăream, Diavolul s-ar fi întors de două ori mai puternic. Am petrecut acea zi stând pe canapea și privindu-l.

Era un bărbat atât de frumos, cu părul lui blond și privirea aceea artistică. Trăgea din joint-uri și țigări, de parcă scria povești divine între două degete. Închideam ochii și mă invada o pasiune imensă pentru un muritor asuprit de Diavol. Eu adormisem într-un final, iar el umplea casa cu tablouri. Spunea că-i sunt inspirație, așa că am rămas inertă fără să îi reproșez ceva.

Mă trezisem în zori, înaintea lui. L-am privit și i-am mângâiat trăsăturile. Plângeam, nu merita tragica urmare. Trebuie să dispar din povestea asta, mai am doar câteva ore la dispoziție. Din spatele aripilor am scos un cuțit. Cu mâinile tremurânde îi adâncisem necruțător cuțitul în inimă. Urlam de durere!

Ochii lui mari se deschiseseră larg și mă priveau cu compătimire, îi lăsasem cuțitul în mâna stângă și mă îndepărtam treptat. Îmi dădusem drumul aripilor și mă pregăteam de plecare, Davolul nu mai era, Adam nu mai era nici el. Am luat un tablou cu chipul meu și am deschis geamul, zburând spre dimensiunea mea, lăsând în urmă un trup nevinovat care privea în gol.

-Răul a fost făcut. Nu voi mai iubi!

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Răscrucea

Investigatorul și criminalul se întâlnesc în șfârșit. Piesele psihologice au fost așezate

Departe de ficțiune

Și când în sufletul tău înfloresc trandafirii, fluturii prind culoarea adevăratei iubiri
Du-te la Sus