Poveste de seară

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Ingrat destin, să fii bântuit la nesfârșit de propriu-ți suflet! El o vede chiar și acum, dansând prin casă și admirându-i șoldurile atât de frumoase. Încă o fredonează nostalgic în gând. În fiecare “sht” simte gustul zâmbetului ei, iar buzele-i subțiri îi provoacă fiori cu gust tragic de votcă.

El încă o vede admirându-se în oglindă, iar el privindu-se în spatele ei, crezând că toată viața va fi acolo. Ce banal!

Iubirea pentru ea era mai mare decât orice și era gata să mute munții pentru a-i vedea gropițele din obraji accentuându-se. O desena și îi făcea portrete frumoase sorbind-o din priviri, ca pe acele statui sculptate perfect, ca pe acele vise care se împlinesc și sunt o fericire pentru pupile și suflet.

O vedea gătind în fiecare zi și se gândea cum îi va sta ca mamă când el încerca să o distragă, iar ea îi spunea zâmbind „nu mă încurca, am treabă”.

Ea era frumoasă, el era nebun iar ceea ce aveau ei era de neclintit, de nedărâmat asemenea zidurilor chinezești. În sufletul lui se derula liniștea constant, trăia pentru ea, iar asta îl hrănea cu fericirea și speranța zilei de mâine.

Se considera cel mai norocos om și, în ciuda oamenilor din exterior, așa și era. Dragostea nu o alegem, dragostea o trăim, iar despre întreținerea ei, ei bine… de noi depinde totul.

Despre ea ar fi multe de zis, îi plăcea să îl știe al ei, era posesivă și plină de incertitudini pe care bietul de el nu știa cum să le șteargă. Îl iubea și și-ar fi dat sufletul pentru a-i vedea ochii frumoși de fiecare dată când ieșeau la țigară pe scări și admirau cerul.

Ea suferea. De ce? Nimeni nu știe. Cert este că sufletul ei fragil ducea o luptă cu propria răbdare și cu ochii ei. Lacrimile nevinovate îi năvăleau obrajii reci în serile de singurătate. Prea fragilă pentru această lume și prea puternică pentru câte ducea în suflet. Cât despre viitor, aici erau egali. Visa la copii frumoși și la liniștea serilor și dimineților împreună. Avea genunchii juliți de la vorbe dure și părul ciufulit de la grijile care-i făceau nopțile albe. Dar îl iubea.

El, ei bine…lucrurile sunt complicate, noi suntem complicați. Îi plăcea să se distreze și se detașa uneori de la gândurile frumoase pe care le avea când o privea. Și totuși, nu vedea viața fără ea… era atât de obișnuit cu chipul ei, încât se ținea legat cu ideea că ea va fi mereu acolo, indiferent de ce se va întâmpla.

Încă își amintește cum stăteau împreună în mașină și ploua, iar geamurile aburite le erau fișă de desen. Cum râdeau și se iubeau, cum fumau și își spuneau fel și fel de lucruri. Erau atât de copii, atât de nevinovați și atât de sinceri.

Dar lucrurile s-au schimbat, timpul a trecut iar cei doi s-au înstrăinat. N-au suferit deodată, ci pe rând. Acum, el încă se gândește la ea, încă îi simte mirosul părului și își amintește de dorințele ei atât de mici care îi aduceau fericire atât de mare. El încă își fumează țigara singur seara și se gândește „cine sunt eu?” pentru că, fără ea, liniștea lui nu mai era cunoscută.

Acum, fiecare cafea era mai amară și fiecare glas nu trezea starea trezită de ea. Sunt seri în care și-o imaginează stând pe marginea patului și trăgând pasiv din țigară, sunt nopți în care o visează și îl neliniștește că nu mai știe nimic de ea, și sunt zile în care merge pe stradă și se uită după o femeie doar pentru că are ceva ce îi amintește de ea, fie ochii, buzele, mâinile sau parfumul.

În sufletul lui inert acum… el știe că nu va mai găsi o înlocuitoare. Că orice femeie poate ocupa cealaltă parte de pat, dar niciodată cealaltă bucată de inimă. Și îl doare; dar el învață să trăiască fără ea si se detașează tot mai mult de o parte din el, deși știe că totul se va da peste cap, când o va vedea din întâmplare.

Când lumea îi amintește de ea, se gândește „păcat că iubirea nu e asemenea unei vieți, să aibă 9 vieți”, iar apoi zâmbește la gândul că ea ar răspunde: „iubirea are câte vieți îi oferi tu, iubirea o simți de fiecare dată când te trezești exact aici” și și-o imaginează zâmbind și atingându-i obrazul, exact așa cum o făcea mereu. Realizează câtă puterea a putut avea, cât de iubit a fost și nu-i vine să creadă că acel copilaș va deveni o femeie minunată și nu va fi a lui.

Dar timpul ăsta hain trece repede, și parcă încă îi văd trecând împreună prin parc, ținându-se de mână. Degeaba privesc spre cerul ce-l iubea ea mult, când ei acum trăiesc vieți diferite. Au trăit amândoi un timp în trecut, apoi s-au mutat și încă încearcă să se vindece.

Cât despre ea, a devenit scriitoare. Și încă duce pe foi iubirea lor spre eternitate.

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Imprudența

Se preling visele ca ceara lumânărilor… Atâția oameni care iubesc asemenea diavolilor,

Fantasmă

Într-un final croit întocmai pe măsura mea, cerul s-a golit de orice
Du-te la Sus