Îngerul meu expirat

"în Diverse" "de POV21"

N-aș fi zis că o să ajungem să sfârșim atât de magnific… Tu cu un cuțit în beregata mea, eu cu un cuțit înfipt între ochii tăi; eu văd sângele, tu vezi doar tăișul. Nici unul dintre noi nu mai poate vorbi, și totuși, îți adulmec regretul.

Ți-a fost musai să îți tai aripile, fără să dai două centime mizerabile pe valoarea lor. Ți-a fost musai să îți tai degetele, unul câte unul, ca să simți și tu plăcerea meschinăriei. M-ai urât toată viața pentru că nu te-am lăsat să te sinucizi în nebunia ta.

Te-am iubit, probabil, mai mult decât tot neamul tău și nu am lăsat pe nimeni și nimic să îți facă rău, nici măcar propriul tău creier consumat, putred de la saramura în care eu – cu mâna mea blestemată – l-am pus ca să nu se degradeze.

Te-ai complăcut în bolnăviciunea ta, văzând că eu mă descompun și rup din mine ca să cârpesc golurile pe care ți le creai ca sport, ca o distracție dementă cu care îți hrăneai orgoliul de mascul alfa.

Cred că te enervau destul de tare momentele în care toată sudoarea mea se transforma în sânge; în care, indiferent de sacrificii, eu mergeam înainte și îți susțineam apucăturile viciate și consumatoare de nervi.

Te credeai buricul pământului, un Dumnezeu întruchipat, cu un servitor mai cocoșat decât Quasimodo, trăgându-ți clopotele de parcă ai fi fost Notre Dames de Paris, executând orice ordin ca o veritabilă jucărie.

Ai încercat spre sfârșit să dregi zăhărelul: eram suflețelul tău, prințesa ta, dragostea vieții tale… băltea de sânge pământul pe unde călcam și tu-l lingeai ca să te consolezi cu inevitabilul sfârșit. Nu puteai accepta, nu? Ai eșuat. Masculinitatea ta era îndoielnică. Îți era frică de tine.

Ce-ai ajuns… după ce m-ai omorât, ți-ai dat seama că nu mai merge, nu? Ai început să îți pui cenușă în cap, să mergi în patru labe, ai fi făcut orice să mai tresalt măcar o dată la vreun cuvânt de-al tău. Te-a durut când ai căzut din Raiul pe care ți l-am construit? Mi-ai fi lins și tălpile ca să te întorci acolo, dar oricum erau amorțite, erodate de cât am umblat ca să te preaslăvesc, Iisusul meu cianurat.

Și, vai, cât ai implorat cerurile să mă întorc… să nu mai fie lângă tine doar un mort viu, ținut în viață de aparate și cerând cu disperare să se taie cablul. Visai să ies din coma pe care mi-ai indus-o; din letargia emoțională, ce alimentată de realizarea ta târzie, s-a transformat în descompunere, chiar înainte de deces.

Și cu toate acestea, nici măcar nu ai văzut sfârșitul cum vine. Îți ardea focul iadului tălpile, dar tu nu, că erai batman. Erai până în gât în smoală și îți puneai penele singur că poate se îndura cineva de tine…

Evident că nu, doar tu nu te-ai îndurat de mine.

Și uite ce apoteotic terminăm… tu cu un cuțit în beregata mea, eu cu un cuțit înfipt între ochii tăi. În sfârșit, tu vezi smoala ce îți cuprinde ființa și disperi în frumusețea ta divină. Eu iau în brațe aripile pe care le-ai lăsat, și mă bucur că am fost, în sfârșit, eliberată. Agonie lină îți doresc, du-te dracului și nu te mai întoarce.

 

-Engl-

Tags:

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Stele presate

Vara trecută mă plimbam de mână cu norii În timp ce picioarele

De mână cu paranoia

Este întuneric. Un întuneric ce mănâncă cuvinte, priviri, mișcări. Un întuneric izgonit

Obiectiv

stau printre stelele tale să găsesc, poate, luna te miros. ba nu.
Du-te la Sus