Fantasmă

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Într-un final croit întocmai pe măsura mea, cerul s-a golit de orice îi fusese înainte acoperământ. S-a golit, s-a dezgolit, să îmi arate o piele albăstruie, ştearsă, să nu mai aibă niciun secret față de mine. Nicio şoaptă la ureche. Nicio privire fugară, pierdută în timp.

Nu mai erau nori cum fuseseră odată. Norii cu care îți ascundeai ochii de ruşinea ta dulceagă, când aruncai o vorbă rumegată bine în mintea-ți neobosită, îmbibată în sentimentul tău somptuos, şi mult, şi mare, suficient să ne stingă amândurora setea de o viață şi de încă una, să ne îmbătăm țicniți până murim în somnul acestui amor neîmpărtăşit.

Mie nu îmi este sete tot timpul.

Nu mai este nici Soare, cum îmi amintesc că vedeam strălucind aievea deasupra noastră.
Când corpul tău cădea în brațele mele rezervate, precum o floare ruptă din pământ de care să am grijă.

Şi fiecare freamăt al tău, fiecare zâmbet fraged, sincer, îmi zăpăcea gândirea, cugetul pe care îl tot trăgeam de mânecă. Eu nu puteam să încetez din a mă îngâna cu griji pe care singur le cream, să uit că eşti lângă mine.

Nu puteam să gust din fericirea ta, în care nu mă puteam nici măcar încrede. Mă temeam, din lăcomie, să nu mi-o atribui în întregime, să nu o iau din pieptul tău, să o închid în cuşca sticlei prăfuite, să nu ştiu să o prețuiesc vreodată.

Mă trezesc întotdeauna aici, presat de goliciunea putredă a cerului, să trăiesc la nesfârşit în urâcioasa lui sclavie, plimbându-mi paşii prea uşori în cercul închis al memoriilor mele.

Şi ştiu ce urmează, doar asta se petrece în fiecare zi a vieții care nu şi-a mai găsit, zăpăcita, o cale de a continua. Sunt în labirintul ridicat de mâna ta răzbunătoare, cu mişcări line şi pline de noblețe, dar nu mă simt nicicum un prizonier.

Mă ridic în şezut pe pământul verde. Verde-închis. Verde-pădure.

Pământ plat şi chel, lipsit de orice petic de iarbă pufoasă. Pământ care cedează sub greutatea mea şi îmi scufundă fiecare pas în negurele sale reci, pământ care îmi irită pielea, căci e aspru şi uscat. Care îmi sâcâie urechile cu fiecare scârțâit, fiecare geamăt şi scrâşnit din dinți, răpus de efortul de a mă susține.

Simt că sunt prins în bolduri într-o machetă făcută de copii, oare te vei plictisi cândva de acest decor unde mă ții cu forța, pe care l-ai ştirbit cu duşmănie?

Îmi răsună încet în minte vocea suavă cu care îmi alintai simțurile, tolănită într-o pătură de iarbă, care îți mângâia cu drag obrajii rozalii, ori cu capul culcat pe genunchii mei, părul moale revărsat nestăpânit, precum apa şi buzele pline care se atingeau şi se îndepărtau cu grație.

Ți-am spus cu sufletul prieten atât de mult încât am ajuns să te iubesc, să îți iubesc ființa cu totul, figura, prezența, esența şi ideea ta. Totul ajunsese să mă fascineze într-un joc potolit, pe care să ți-l pot împărtăşi în tihnă şi care să îmi slujească orice credință mută.

Şi printr-acea dezvăluire a mea şi pură şi simplă, am stârnit în tine valuri fără reflux de emoții incredibile. Nu am crezut că o persoană poate să crească un sentiment atât de intens, aşa dogoritor pentru o alta.

Ai crescut chiar tu aşa o dragoste, adânc în sânul stâng, cu gazda o inimă precum oricare alta, eram de-a dreptul uluit.

Mă ridic cu greutate şi mă apuc să umblu, aşa cum tot se întâmplă, prin bucla mea pustie de timp, aşteptând să te arăți, să mă țintuieşti cu irisurile de gheață, cu privirea aceea stranie, fulgerătoare.

Spațiul ăsta închipuit de tine, temnița în care mi-ai vârât mânioasă conştiința, este sec, este anost şi mă învârt pierdut pe nişte poteci nelocuite.

Aici nu există aer, căci eu nu am nevoie să respir. Sunt fructul trecut în copt al amintirii tale, iar cât trăieşti tu, voi trăi şi eu, şi viceversa.

Dar este o ceață sufocantă, care mă lasă aproape orb. Ceață cum nu am cunoscut nicicând în dreptul tău. Cu vorbele tale naive, purtate ore în şir, nevinovate, totul era atât de clar.

Cu degetele catifelate pe care ți le împleteai generoasă, mereu dornică să îmi completezi persoana cu ale mele, nu eram nevoit să bâjbâi chior cu mâna în această atmosferă fadă.

Cu parfumul pielii tale care nu mai avea niciun mister, învăluindu-mi corpul, nu mai aveam nevoie să cunosc altă căldură, să primesc altă însuflețire.

M-ai forțat cu gingăşie să rezum totul la tine, precum tu făcusei de la început, să închid lumea în jurul nostru, să îmi restrâng ucigător de mult universul în palmele iubirii tale, o cascadă care s-a revărsat asupra mea până la înec.

Eu dăinuiam în limitele mele, limite comode, cu care m-am născut şi am crescut şi cu care aş fi murit în pace. Tu nu aveai nicio limitare, nicio barieră de depăşit. Totul în ceea ce te privea era complet prezent, complet pătrunzător, iar fiecare emoție a ta stârnea flăcări colorate, care te pârjoleau aşa plăcut şi fără de care ți-ai fi sfârşit viața.

Nu am fost eu cel de care aveai nevoie. Cum m-ai iubit pe mine puteai iubi pe oricare altul, arzător, compleşitor, unic. Tu nu puteai să simți că te-ai îndrăgostit de nimeni, tu ai fost dragostea în sine. Cea mai cu seamă trăire, transpusă grămadă într-o făptură efemeră. Ce greşeală regretabilă.

Merg risipit în toate părțile prin ceața cu lumini ciudate, întunecate, aşteptând nestăpânit să te întrupezi odată de niciunde şi să îmi speli chipul cu veninul tău, să nu îmi uit păcatul pentru care nu ai să mă ierți, cum nimeni oricum nu o va face.

Fantasmă, căci mi se pare imoral să-ți mai rostesc numele.

Trup ridicat dintr-o zăpadă veşnică, blestemul unui suflet aşa rece, privirea ta pierdută, uscată, ochii fumurii i-au întâlnit pe ai mei, iar tălpile mi-au fost țintuite de o presiune nenaturală la pământ.

Priveşte-mă cu toată ura pe care îți doreşti aşa pornită să o emani, străpunge-mă cu gândurile tăioase care îți năvălesc conştiința spurcată, eu sunt vinovatul destinului nefast care ți-a măzgălit dintotdeauna fruntea, eu te-am alungat din locul unde nu-ți era locul, unde voiai să îndulceşti orice banală umbră cu lumină. Eu te voi privi cu milă.

Milă şi regret, căci capătul opus al lanțurilor în care m-ai prins, să-mi arzi încheieturile, să-mi uit cu totul libertatea pentru care mult m-ai acuzat şi după care ştii bine că am tânjit, leagă de asemenea gleznele tale.

Chipul palid, lipsit de culoare, şi plâns şi acrit şi nedormit, mi se învățişează mereu înainte, iar eu încep să merg spre tine fără să am controlul propriilor mişcări, căci ai vrut să îți dăruiesc ție, îndrăgostit, orice simțire, şi cum n-am făcut-o, le-ai luat cu totul. Cu nonşalanță.

Ce nonşalanță în dorințele tale ascunse prea evident. Ce nonşalanță în confuza ta bunătate, în puritatea inofensivă, în inocența sfântă şi urcată în ideal, care a stârnit acest hău al pierderii, care a fost cel mai cu seamă rău din viața mea.

Strânge-ți părul mort, murdar de pe față. Îndreaptă-ți postura aceasta nedemnă. Deschide-ți ochii mai mult de jumătate. Nu am dreptul să îți impun nimic, nu-ți pot cere nici cel mai la îndemână lucru.

Nu apuc să îți văd nici măcar picioarele mişcându-se, căci tu ai şi ajuns înaintea mea. Nu vorbeşti, nu respiri şi pot vedea acest spațiu nimicit cum se întinde lipsit de altă îndatorire chiar prin tine, prin corpul tău difuz, prin prezența ta menită să mă înspăimânte, să tremur de frica puterii clădite pe mormântul ființei tale.

Dar palmele tale aspre, care sunt pătate de transpirație rece şi care au un miros înțepător îmi prind fața cu o tărie care nu ți-a fost caracteristică. Buzele rigide se lasă asupra alor mele precum o pecete. Limba subțire, precum o hârtie, porneşte acest sărut batjocoritor, cu care îți închei, ca întotdeauna, acest spectacol fără sens.

Şi urmează să mă trezesc din nou despicat fir cu fir de amintiri. Urmează să merg din nou pe drumul unde ar fi trebuit să trec în genunchi. Urmează să implor iertare figurii tale urâțite, să te privesc umil cum te amuzi absurdă, atât de copios, de neputința mea care nu va avea sfârşit.

Urmează.

Însă mă împotrivesc o clipă. Şi destram fără păcat această înşiruire infamă, care te-a distrus întâi pe tine.

Abia retrasă de lângă mine, te-am tras mai adânc la pieptul meu şi ți-am înconjurat trupul slab, uşor de frănt, cu un suflet uşor de înfrânt. Te cuprinsesem cu voia mea, o voie bună, şi te mângâiam cu blândețe pe creşted. Nu îti spuneam nimic. Şi nici din partea ta nu am auzit nimic, afară de zgomotele neîntrerupte de mirare.

Nu după mult ți-ai plecat capul, te-ai prăbuşit încrezătoare în intenția mea sinceră de a te susține, de a te menține la suprafață.

Şi lacrimi fierbinți din ochii tăi care au mințit şi s-au mințit au pornit năvală pe spatele meu, pe fiecare petic de piele. Picau de niciunde, stropi curați, stropi de suferință negată, închegată în fiecare aspect al lumii care se dezagrega încet.

Ai topit acest decor blestemat, ai topit porțile în spatele cărora m-ai închide şi zalele pe care le-ai învârtit de sute de ori în jurul meu.

Ai făcut asta, m-ai privit, zâmbind de parcă ai cunoscut cea mai mare împlinire şi mi-a fost aşa uşor să te recunosc.

Să te recunosc, să te mai văd o dată. Să îți simt figura dispărând fără nicio explicație, lângă mine.

Nu aveam nicio lămurire asupra a tot ce se întâmplase, simțeam doar rămăşițele lăsate în urmă ale entității tale, care a plecat neliniştită să colinde altă inimă de om, privindu-mi părul încărunțit şi pielea încrețită de vreme într-o oglindă a timpului, în suprafața clară a tot ce se alesese din trainica ta temniță, am renunțat la a mai pune întrebări.

 

 

Moise Irina Georgiana

Tags:

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*