Când voi fi bătrână, iar părinții vor deveni doar fondul imaginației mele,

când voi deveni țărână iar amintirile-mi vor bântui a jale și a flori,

atunci voi putea exista cu adevărat.

Voi fi pământ.

Voi putea simți.

Fără secunde nesfârșite în care aștept ceva,

gânduri aiurite ce-mi îngroapă liniștea.

Adevărul e că mă bucur. Să exist.

Cumva. În aer, pământ în foc sau apă.

Suficient cu copilul cel tihnit.

Suficient cu drumul fără vreun sfârșit.

Disperată, am încercat să alerg după înghețată,

să râd în cort sub soare sau să deslușesc vreo ghicitoare.

Le aveam și le pierdeam.

Timpul trecea și tot mai repede, de parcă se pregătește să mă izbească de ceva.

Mamă verde, astăzi mă întorc la tine, iar de mâine frunzele nu vor mai trebui să pice,

castanele vor fi regine, iar tot ce am fost vreodată va fi șters.

De mâine uită-mă.

Căci n-am fost vreodată demnă de tine.

Dar azi. Azi alintă-mă și spune-mi

că nu mă voi topi niciodată,

fiindcă mi-e teamă. De orizont. De tine.