Enigma Otiliei – Construcția personajului – Otilia

"în BAC" "de POV21"

Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității adolescentine, aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior.

Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă  un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.

Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de gesturi de devotament.

O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”

O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”.  Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.

Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generază în Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

Enigma Otiliei este un roman de profundă critică socială, în cadrul căruia este construit unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, cu un farmec inefabil, amestec de candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de capriciu și devotament, de inconștiență și luciditate.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Du-te la Sus