De ce Educația din România este un clișeu

"în De văzut/Musai!" "de POV21"

Întâi de toate, vreau să spun că respect munca profesorilor ce m-au format mai mult sau mai puțin până acum. Cadrele didactice sunt parțial victime în acest sistem bolnav.

La şcoală îmi rupeam mâinile cu scrisul și nu eram încurajat să găndesc critic sau să fiu creativ, iar când se ridica problema de a face și orele altfel, primeam același alibi: ,,Materia e stufoasă, programa dată de minister asta cere, iar noi suntem permanent în urmă cu numărul de ore.” Lucram după nişte manuale vechi, fără grafice sau imagini reprezentative, iar limbajul era unul academic. Simțeam că îmi dădeam doctoratul în clasa a VII-a. Cu un vocabular de lemn și tinzând spre demagogie, trebuia să dormi cu DEX-ul sub pernă pentru a învăța lecția sau să cauți un translator din limba profesorilor în limba elevilor. Materiile răstignite de profesorii bătrâni ce și-au greșit vocația, dar dornici de salariu, nu îți insuflau dorința să descoperi mai mult.

Avem un management slab al informațiilor și al timpului.

E clar că programa este prost făcută de un minister la fel de incompetent – ca toate celelalte…

Preferam să citesc despre psihologie, leadership, fizică popularizată sau despre afaceri și să iau inițiativa de a nu mai  memora niște noțiuni pe care oricum le voi uita după examen. Tinerii sunt foarte inteligenți, dar nu sunt învățați cum să-și folosească inteligența.

În clasa a X-a am devenit auto-didact și de atunci toate meritele realizărilor mele nu s-au mai bazat pe sistemul actual de învățământ. În pauzele din liceu mergeam la bibliotecă și citeam enciclopedii de istorie, filosofam, căutam cărți despre arhitectură sau știință popularizată. Visul meu era să devin savant.

Când am observat că pasiunea cunoaşterii a fost înlocuită cu teroarea memorării, am ales propria mea evanghelie. Am început să merg la seminarii de dezvoltare personală pe diverse teme. A fost o perioadă foarte frumoasă, pentru că am aflat despre impactul inteligenței emoționale, despre cum realitatea noastră este reflexia interiorului nostru şi despre dezvoltarea financiară.  M-am înscris la cursuri de filosofie la muzeul de istorie din oraș, mergeam seara la un club de public speaking și am deschis împreună cu colegii un club de dezbateri la liceu.

Am intrat la scurt timp în Asociația Elevilor din Constanța, unde mi-am înțeles drepturile de elev pe care nimeni nu a dorit să mi le spună vreodată. Am început să nu mai gândesc ca o victimă și să aleg să las o amprentă.

Când făceam reprezentanță a drepturilor și săream să-mi apăr colegii, o parte din profesori sau părinți îmi săreau în cap, că ei știau mai bine și noi trebuia să păstrăm tăcerea.

 

Problema canibalului didactic este că după ce că este bolnav, vrea să rămână așa.

 

Am avut foarte multe probleme cu adulții ce se considerau șefi de plantație, iar pe noi simple oi. Dacă lucrurile ar fi mers bine, le-aș fi dat dreptate și astăzi. Haideți să vedem niște cifre:

– În anul 1996 s-au născut 231.000 copii. Scădem 47.000 şi rezultă numărul copiilor care au reuşit să termine clasa a IX-a: 184.000 de copii. Abandon şcolar de 20% în învățământul obligatoriu. Noi vedem doar cifre, dar fiecare caz în parte este o catastrofă; un tânăr lăsat fără viitor.

– Copiii născuți în ’96 au dat bacalaureatul în 2014. Dintre cei 231.000 de nou-născuți, doar 144.000 (63%) au reuşit să se înscrie la bac;

– Doar 47%  din copiii născuți în ’96 au trecut examenul de bacalaureat. 100.000 din 231.000. (sursa: Centrul pentru Politici Educaționale)

O jumătate dintr-o generație are şanse minime de integrare pe piața muncii, pentru că nu are diplomă de bac, iar cealaltă jumătate, deşi are diplomă de bac, nu este pregătită pentru piața muncii sau pentru viața reală. O mică şansă aveam dacă orele de consiliere şi orientare profesională nu s-ar fi făcut doar pe hârtie.

Am muncit o vară pentru a-mi achita o parte din meditațiile la matematică și fizică. Alte cadre didactice preferau să nu predea cum trebuia la liceu, pentru a te stoarce de bani la ei acasă, în privat.

 

Știam că voi lucra zilnic pentru a deveni savant. Sistemul românesc trebuia să mă învețe cum să gândesc, nu ce să gândesc.

 

Dacă vrei să distrugi o țară, fă-o să-și urască cultura sau, mai bine zis, pe ea însăși, și asta se întâmplă prin educație, azi. Dacă salvezi și educi un copil, salvezi generații! Acum tinerii sunt prost pregătiți și avem o țară pierdută.

De ce anume este interesat ministerul nostru?

În cinci ani, Ministerul Educației a avut, pe rând, patru denumiri:

-Ministerul Educației Naționale (decembrie 2012- decembrie 2014)

-Ministerul Educației și Cercetării Științifice (decembrie 2014- noiembrie 2015);

-Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice (noiembrie 2015- ianuarie 2017);

-Ministerul Educației Naționale, începând cu luna ianuarie 2017;

De fiecare dată când se schimbă denumirea, se achiziționează ștampile noi pentru minister și toate instituțiile din subordine (inspectorate școlare, universități, unități de învățământ etc.). Vorbim aici de aproximativ 10.000 de ștampile, la un cost mediu de 90 lei/bucată (conform forumului ÎȘJ, care le pune școlilor în vedere cât trebuie să achite).

Un calcul simplu ne arată că toată afacerea asta a costat în jur de 800.000 de euro. Bani aruncați pur și simplu pe fereastră. Oare nu se putea face altceva de acești bani? O investiție care să aducă un plus calității actului de educație?

Am avut o prietenă în liceu ce câștigase locul al doilea la un concurs mondial susținut de N.A.S.A. pentru căutarea unor idei creative despre o stație spațială și viața în Cosmos. Avea nevoie de 5000 de euro pentru a merge în America și a participa la decernarea premiilor.

Liceul își mărise prestigiul cu inteligența fetei, însă nu a contribuit cu nimic financiar. Primăria și Guvernul s-au spălat pe mâini și au dat uitării acest lucru.

 

Avem bani de ștampile, dragilor, dar nu și pentru formarea tineretului.

 

Fata a plecat să studieze Inteligența Artificială la o universitate de prestigiu din Regatul Unit. Mi-a spus că nu mai revine în România.

Cel mai mult mă amuză ce gândește turma despre liceele de prestigiu. Un copil intră la un liceu de elită și începe un adevărat chin pentru el.

Un trib de 17 profesori, hipnotizați de ideea de imagine a liceului, încep să își etaleze pretențiile și să predea mult, ermetic, de regulă cu spatele la copii. Dau teste din ce nu s-a lucrat la clasă, ca să își câștige renumele de profesori exigenți și serioși, care oferă, cu zel și entuziasm, multe note de 3 și 4.

Ne mințim că facem asta pentru a susține excelența.

Susținem cu banii personali, lipsa de pregătire pedagogică și responsabilitate  pe cel de la catedră. Sunt câțiva profesori care întârzie mereu și care își iau și 20 de minute să strige catalogul. Aceștia dau note pe proiecte copiate din mediul online, note pe ochi frumoși sau din burtă. De ei o să vă placă pentru că ridică media fără să știe nimeni ce și cum. Categoria clasică este a șefului de trib, care este contrazis la clasă și  care te încalță cu o notă de 3 sau 4 și te amenință cu corigență sau restanță.

Partea proastă e că vor fi 6-7 ore pe zi petrecute cu oameni plictisiți, funcționărești în atitudine, fie detașați complet de ce spun sau scriu pe tablă, fie atât de pătrunși, că nimeni nu-i înțelege.

Băgați bani în fondurile școlilor și ale clasei pentru materiale ce ar trebui acoperite de minister. Vă veți umfla în pene spunând prietenilor și rudelor numele liceului.

Cu apatie, în calitate de beneficiar al actului educațional, spun că trebuie să renunțăm să privim lucrurile prezente prin prisma trecutului de acum 30 de ani.

Cadrele didactice ar trebui să se intereseze de soarta tinerilor şi să ne dorească o viață mai bună decât a fost vreodată. Altfel nu merită nici măcar banii pe care îi iau în prezent. Ei nu cunosc ce fel de tineri formează și ce minți frumoase le scapă printre degete…Şi dacă la absurd, tinerii sunt un caz pierdut sau o problemă, mă repugnă faptul că realitatea aceasta din România, pe care o înjurăm cu toții, este reflexia sufletelor noastre. Elevii și studenții sunt etichetați ca fiind diferiți şi extirpați. Aceasta este soluția potrivită? În facultate un profesor este renumit după numărul de restanțieri pe care îi are…

Toată lăcomia şi indiferența pe care o avem în față şi o neglijăm, crezând că se va uita, are un impact major asupra societății de mâine. Aştept speriat vremurile în care tinerii batjocoriți, ce şi-au găsit drumul singuri în alte colțuri ale lumii, vor plăti pensiile profesorilor

De foarte mult timp –  în învățământul românesc – cel mai des am auzit despre educația care se făcea în România înainte de 1989. Aud aceleași argumente comuniste despre cum mai bine înveți mult și prost decât puțin și de calitate. La noi, sistemul e așa ca să scoată sclavi buni la toate pentru piața din Europa. Românii vin acolo, sunt formați puțin și gata, ajung o rotiță din mecanism.

Dacă faci inginerie, util ar fi să faci doar inginerie, nu și baliverne.

Căutând despre cum arată învățământul anglican sau scandinav și  comparând, vom vedea cum cei din afară se specializează strict pe ce trebuie să facă și se pregătesc ca lideri. Toate acestea ca să poată să-i conducă pe ai noștri emigranți.

Informație multă și proastă găsești pe tot internetul, ce mi-e școala, ce mi-e internetul, numai că una e obligatorie.

Ce-ar fi să vrei la medicină și să fii pus să înveți toate prospectele de pe medicamente…? Și asta se întâmplă, pentru că țara noastră e generator de mâini de lucru ieftine pentru restul țărilor vestice pregătite antreprenorial.

Reprezentanța studenților și a elevilor, mai nou, a fost cumpărată prin burse de merit, vacanțe și multe alte beneficii. Abandonul școlar cauzat de lipsa de interes a autorităților, a lipsei de practică și a ignoranței poporului și-a spus cuvântul.

Richard Feynman predând:

La anul îmi voi lua licența de profesor pentru a oferi o învățătură cu totul altfel, una vestică și deschisă spre viziune. Acest lucru l-am învățat citind operele minunaților Richard Feynman, Stephen Hawking, Carl Sagan și Michio Kaku.

 

Student la mecatronică, Universitatea Politehnică București, pasionat de robotică, știință popularizată și literatură Sci-Fi, este în continuare un iubitor al psihologiei, leadership-ului și scrisului. Într-un permanent conflict între umaniști și realiști, acesta continuă să demonstreze unificarea dintre imaginație și logică. Adoră călătoriile lungi, filozofia și simbolistica, dar mai ales, provocările intelectuale din știință și tehnologie.

1 Comment

  1. Partial subscriu la cele scrise de tanar si ii doresc mult succes in viata.
    Pe de alta parte, eu care sunt o “fosila”, care a terminat liceul acum 47 de ani si facultatea de 42 de ani (avand privilegiul de a lucra si studia cu multe cadre didactice formate in perioada interbelica), am de facut si unele mici observatii.
    Din pacate si in ultimii ani din comunism, dar si in “democratia originala” actuala, accentul in “educatia romaneasca” (titulatura inclusa si in denumirea ministerului de resort) s-a mutat de pe educatie pe informatie (ingramadita cu toptanul) si care intotdeauna a putut fi accesata din alta parte (carti, enciclopedii, articole de specialitate, gasite mai de mult in librarii si biblioteci si aflate azi si la un click distanta pe internet). Faptul este mult mai grav pentru copiii din mediu rural sau din orase mici, cartiere defavorizate a marilor orase, care au parinti care la randul lor nu considera educatia prea importanta (sau la celalat capat al scarii sociale pentru copiii din familiile mai preocupate de castiguri materiale), sau nu stiu cum sa o faca. Astfel, copiii ajung la scoala cu lacune considerabile in ceea ce priveste comportamentul social adecvat, un minim vocabular rezultat in urma lecturilor de seara (sau de zi) pe care parintii ar trebui sa le faca zilnic, urmate de discutii despre ceea ce s-a citit pentru a extrage invatamintele necesare.
    Am auzit cadre didactice, oficiali care declarau rolul educatiei revine familiei in primii ani (6-7 cati vor mai fi fiind) de “acasa”. Ce ne facem cu copiii care nu au privilegiul de a avea educatia de acasa? Ii lasam needucati? Ciclul primar de acum (desi mai lung prin adaugarea clasei pregatitoare sau 0) nu conduce la minima formare pentru studiul, munca si viata care urmeaza. Primii ani de scoala (2-3) ar trebui sa se concentreze pe educatia pe un comporatament civilizat si civic (nu este vorba de un pleonasm: comportament politicos si responsabilitate sociala), pe o buna insusire a limbii materne (romane) -scris si citit, adresare adecvata situatiei de viata, cultivarea curiozitatii, a rabdarii in urmarirea unui subiect. Din pacate in loc de asta se fac tot felul de “savantlacuri” pe care copiii nu le inteleg. In majoritatea cazurilor se instaleaza ceea ce pedagogii numesc “inhibitia de protectie”, in limbajul cotidian scarba de scoala si ce trebuie facut acolo. Asa ajung foarte multi copii analfabeti functionali (cum sa poti intelege un mecanism mai complex al unui proces fizic sau logic daca tu nu intelegi ceea ce citesti, decat ca pe o masa de litere, in cel mai fericit caz o serie de cuvinte fara sens si legatura ?) – sistemul de invatamant este asa conceput ca in multe cazuri ii “taraie” prin clasele gimnaziale si apoi la mai asigura si un loc in liceele industriale.
    Calitatea slaba a cadrelor didactice este in parte datorata si faptului ca de decenii (din cauza reducerii importantei sociale a meseriei de cadru didactic -mai ales in invatamantul preuniversitar), meseria a fost aleasa doar de absolventii de invatamant superior care nu au avut alternativa (industie, cercetare, jurnalism sau invatamant superior) si mai ales nu din vocatie sau macar placere de a forma copiii pentru viata.
    Fara suparare, doar doua mici observatii, pentru tanarul, care pare remarcabil si care doreste sa se dedice formarii altor tineri :
    “ma repugna”- oare nu e corect “imi repugna”?
    “prospectele de pe medicamente”- prospectele sunt “de medicamente” sau “pentru” (prospectul este o “fisa tehnica” informativa pentru uzul pacientului).

    <>. Cel putin pe “vremea mea” problema era nu sa inveti “mult si prost” ci sa inveti bine cunostintele fundamentale, care sa iti asigure cu minima cultura generala, sa inveti cum sa studiezi (carti studiate la sala de lectura, fise de lectura – lucru care m-a ajutat ulterior in cercetarea stiintifica in domeniul biochimiei, pasiunea si meseria mea, dupa ce am studiat la o clasa de real -un fel de mate-info de azi si facultatea de chimie cu specializare echivalentul masteratului in chimia analitica) sa iti cultivi curiozitatea (acum aud ca o mare descoperire sa se faca experimente demonstrative la orele de fizica si chimie- lucruri uzuale pe vremea cand eram eleva inca din scoala generala- si profesorul venea la ora cu o tava de lemn pe care se gaseau cele necesare experimentului, iar in liceu la unele ore chiar mergeam in laborator si faceam individual mici experimente), sa citesti literatura buna (erau anii cand a inceput sa se traduca Kafka, Buzzati, Joyce s.a.), sa citesti carti de stiinta ca “Fizica moderna” a lui Feynman, cartile lui Norbert Wiener sau Loui de Broglie, sa vizionezi spectacole de teatru, de opera, sa mergi la concert, bineinteles eram “la punct” si cu muzica rock, cu curentul “hippie” din surse ca Europa libera. Pe vremea aceea citeam reviste ca “Stiinta si tehnica”, “Magazin istoric”, “Romania literara”, colectia de povestiri SF, care apareau saptamanal. Dar toate astea s-au intamplat dupa ce primii 2 ani de scoala au fost temeinici nu sofisticati. E drept ca invatam 6 zile pe saptamana la scoala si 7 din carti si in biblioteci (distractia era ceva mai putina decat e azi in general).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Du-te la Sus