Plutind în eter [10/13]

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Review

Părere? 0 - 👎 / 10 - 👍 (lasă un comentariu)
? /10

Nu pot uita acel an… s-au intâmplat atât de multe; anul în care speram să se îndeplinească o așa-zisă profeție a unui sfârșit inevitabil.
Totul…
Nici acum nu are câtuși de puțin sens.
Dar…
Făcând abstracție de ceva atemporal, dar va fi mai curând decât pare – cine știe? – poate s-a întâmplat deja.

Oricum, e prea târziu pentru a mai schimba ceva.

În al treisprezecelea an de după două mii… într-o zi blestemată, o zi în care am făcut ceva ce am crezut că va distruge viața.
Viața cuiva.
Viața unui om care pentru mine a fost întotdeauna un stâlp de susținere și acea zi era nu doar parcă sărită dintr-o lună în genul unei a treișpea, dar și momentul – momentul pe care încă nu știu dacă, după toți acești ani, îl regret sau mi-l reamintesc cu drag.

Da, era abia trecut cu o oră de prânz.
Continuă, dragul meu.
Dispari!

Unde am rămas?
Eram trist, deprimat, frustrat și alte sinonime contextuale… și ea era acolo, plictisită și lipsită de chef.
Dar era intrigată de situație.
Undeva între jocurile pe care eu nu i le înțelegeam, undeva pe acolo și peste două ore și o stare de amețeală inexplicabilă, eram deja alt om.

Ă… A fost a doua tentativă, prima a fost un eșec penibil. La prima încercare, nici măcar nu m-am apropiat cu privirea de ea. Are rost să mai spun ce-mi făceau mâinile? Îmi erau ocupate cu telefonul.

Revenind…
Ce a fost?
O pradă de război?
Un joc inutil? Un joc în care era loc suficient pentru oricine altcineva?
Eu… pe atunci nu știam nici cum e să fii mai mult decât singuratic. Așa eram obișnuit să fiu, așa m-am simțit întotdeauna.

Nu-mi inspira nimeni încredere, decât remarci jignitoare și amenințări.
Nu făceam nimic altceva decât să exist.
Mi-am dorit eu asta?

La naiba! Nu e ca și cum aș fi avut de ales, bine?

Din păcate, pentru oricine nu m-ar putea agreea, am apărut și eu în peisaj. Și, după mulți ani în care am sărit pe stângul, am pășit cel puțin trei ani în urmă.

A meritat?

Am reușit să urc o mică treaptă în această societate fremătate de lipsa unei identități morale și culturale la fel de mult cum aș fi eu de fizica cuantică ori de canoane biblice.

– Deci, care dintre voi mi-a spulberat inocența și bucuria de a trăi?
– Taci. Te rog, privește.
– Da… e frumos. Cel mai frumos copac din acest parc.
– Îți poți imagina câte povești ascund ramurile lui?
– Mă gândeam la ceva.
– Gândește-te câte sfori au fost atârnate, câte căsnicii întemeiate.
– Câte iubiri împlinite în văzul lumii.
– Da, și câte nopți de focuri de tabără și câte stele sunt dintotdeauna pe acel cer.
– Am făcut-o deja. Dar ceea ce mă împiedică să-mi văd de treburile mele. Adică ce m-a împiedicat să o fac și ce m-a adus aici… ești… am privit-o în ochi și mi-am pierdut șirul gândurilor pentru o clipă.
– Eu te înțeleg. Îmi pare rău că nu spun mai mult, dar te ascult. Se pare că ai multe de spus.
– Speram să am parte de liniște.

Speram…
De ce naiba nu se gândește la micul ei imperiu din acea lume lipsită de culoare? Lumea în care m-a adus; bine-ar fi, măcar un minut sau două, să n-am mintea invadată de tine.
– Ar fi plictisitor. Eu nu am rețineri, după cum vezi. spuse, aruncând după mine cu sutienul.

În timp ce o priveam – ceea ce ar crede ea. De fapt, eu priveam dulapul, peretele, restul lumii… Tot ce era și puteam întrezări prin ea. Așteptam să găsească odată niște haine și să ieșim. S-a înserat, începu să plouă, iar mie, în timp ce încercam doar să găsesc o explicație mulțumitoare ultimei mele nedumeriri… mi-a provocat fiori sunetul unui tunet.

Geamul a tremurat, eu am tresărit, ea m-a observat, s-a încruntat și a continuat cu:
– La ce te uiți?
– La tine.
– Nu o face, nu încă.

Două ore mai târziu…

– Unde vrei să mă duci?
– Surpriză. spuse, schițând un zâmbet, după care își întoarse capul către geamul avionului.
– Fir-ar…
– Calm.

Ah, mâna… e aproape vindecată. Cum se face că de când am părăsit apartamentul, ținându-mă strâns de mâna proaspăt bandajată, n-am simțit nimic. Nu mă durea, deși aproape mi-am desfigurat degetele în încercarea mea de a face praf oglinda din baie.
De ce? De unde să știu?

Acum doare, strânsoarea ei mă arde, dar e la fel de plăcută.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Răscrucea

Investigatorul și criminalul se întâlnesc în șfârșit. Piesele psihologice au fost așezate

Departe de ficțiune

Și când în sufletul tău înfloresc trandafirii, fluturii prind culoarea adevăratei iubiri
Du-te la Sus