Mi-au amintit copacii

"în Texte/Poezie și literatură" by
Așa mi-am pierdut toată dimineața, gândindu-mă la ce a fost. Stăteam absentă în fața ferestrei și priveam strada. Soarele se reflecta suav în sticla ferestrei și îmi lovea fața, acea lumină care reușea să ajungă la mine se pierdea printre șuvițele dezordonate, colorate și decolorate de atâtea ori că nici nu le mai țin rândul. Nu știam la ce mă gândesc, inima îmi fugea într-o direcție, spre trecut, pe când mintea se focusa pe un singur lucru, pe prezent. Prin fața ochilor îmi derulau imagini fără înțeles, trecutul se amesteca în prezentul străzii.
Mi-am dat seama ce zi frumoasă ratez stând pe un scaun și doar privind ce aș putea trăi. M-am ridicat și am vrut să ies. Ceva mă oprea. Nu m-am gândit la ce ar putea fi; m-am dus și m-am așezat pe canapea. Aveam o stare de beție, de confuzie, de melancolie. M-am întins pe canapea și priveam tavanul alb, total inexpresivă.
* Mâine îl fac albastru.
Era pentru prima dată în acea zi când rostisem niște cuvinte. O dimineață întreagă m-am pierdut printre ziduri de tăcere, iar acum constatasem că vreau să-mi vopsesc tavanul din sufragerie albastru. Reușisem din nou să mă uimesc. Îmi doream nespus să ies, să mă plimb, dar ceva mă ținea captivă în acea cameră. Constatasem cu tristețe și uimire că îmi pierdusem dimineața făcând nimic, dar având atâtea de făcut.
Până la urmă am reușit să ies pe ușă. Mă simțeam nesigură. Mă gândeam să o iau haihui prin oraș până spre seară, dar în drum trecusem pe lângă cafeneaua mea preferată și am intrat. Mi-am luat o cafea și am stat la o masă privind lumea care se grăbea. Mi-am dat seama că mi-am lăsat telefonul acasă, dar aveam dreptul, măcar pentru o zi, să fiu un om fericit. Mi-am băut cafeaua încet, astfel încât prin fața ochilor mei au trecut sute de oameni. Mă simțeam ca o nebună, dar eram împăcată. Privind oameni străini mi-am amintit de toți oamenii pe care i-am iubit, mi-am amintit mai ales de cei pe care i-am iubit, dar nu le-am spus-o. Însă unii oameni nu au nevoie de confirmarea ta pentru că o știu. O știu din prezența ta acolo, lângă ei, o știu din privirea ta, din zâmbetul tău, din căldura ființei tale. Am ajuns să mă gândesc cum se evaporă iubirea uneori de pe o zi pe alta.
Deja stăteam de ceva timp la masă și mă întristasem, așa că am plătit și am decis să plec. Nu-mi dădusem seama că am ajuns să mă gândesc la ce mi-am promis că nu mă voi gândi niciodată. Am ajuns să mă gândesc la cum la cum mă privea în ochi și zâmbea când era mândru de mine, la cum mă încuraja, la cum se juca cu părul meu care își schimba mereu culoare. Am ajuns să mă gândesc că aprecia inocența și copilăria mea, dar cel mai important, gândindu-mă la el, am ajuns să-mi dau seama cât de puțin a stat lângă mine.
M-am plimbat o zi întreagă fără țintă și fără nici o companie, în afara gândurilor mele. Conștientizasem multe și eram mulțumită. Nu mai trebuia să fug de trecut și de omul pe care îl iubisem pentru că în sfârșit îmi dădusem seama că totul îți face bine dacă știi cum să privești fiecare lucru în parte.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi