Primăvara, anotimpul renașterii

"în Texte/Poezie și literatură" by

Momentul în care florile își deschid petalele și natura își recapătă culoarea…

A venit momentul să trag perdeaua, căci Soarele palid îmi pătrunde lasciv în spațiul dintre podele. Nu sunt în casa mea, privind prin geamul meu, ci privesc un tablou sublim, atât de real și, totuși, de fantastic. Sunt mai moleșită și mai plăpândă decât oricare alt ghiocel timid; las aroma cafelei să câștige în dimineața asta. Aroma ei amară îmi producea mereu palpitații și gânduri seci, dar parcă acum găsesc dulcea rezolvare în zahărul alb și cristalizat. Trei cubulețe… omul are nevoie de trei cubulețe de zahăr ca să fie fericit.

Parcă sunt altcineva! Corpul meu se învăluie plăcerii de a fuma o țigară… Când am schimbat florile din vază? Parcă aseară erau ofilite… Le miros, simt cum plămânii mei prind viață și oferă zâmbetul de care nu m-am bucurat demult singură.

Inspir flori, expir fericire.

Privesc dulapul și nu realizasem nici măcar când hainele groase și-au făcut bagajul și s-au dus în luna noiembrie. Din dulapul meu cădeau petale, petale parfumate din flori de măr, și toată lumina din lume le accentua umbra fină. Nu mă simțeam singură, deși eram. Trăgând pasiv din țigară, privesc spre tavan, iar ce am văzut m-a făcut să visez la ploi de vară. Din tavanul bej cădea rouă, iar la atingerea podelei, firicele de iarbă își făceau apariția; mai fragede ca niciodată.

Să zâmbesc sau să fug? Dar prea frumos îmi mângâie Soarele picioarele palide și prea frumos mi-am răsfirat halatul din satin pe scaun ca să mă rup din poveste.

Pereții mei erau acaparați de rădăcini… straniu, dar frumos; deși rece, parcă totul era la locul său. Mi-a plăcut dimineața aceea. Natura era în favoarea mea, iar eu în a ei; ne jucam reciproc jocul, mă făcea să trăiesc. Și cum totul era prea bine, am scăpat cafeaua pe iarba care creștea necontenit la mine pe podea. Cana s-a spart în cioburi mici și mărunte. M-am ridicat să o adun, eram dezamăgită și frustrată de greșeala mea… am stricat liniștea pentru o secundă.

Pășind în jurul mesei, iarba îmi gâdila tălpile, ridicând privirea înspre Soare și închizându-mi ochii, mă gândeam… cum sunt distrasă de la negativitatea firii mele. Mi-am amintit de cioburi și m-am pus în genunchi să le adun, dar îmi simțeam mâinile fragile precum aripile fluturilor albaștri care zburau în jurul meu.

Mâinile mi s-au inundat de sânge, picături mari cădeau pe iarbă și pe florile ce ieșeau înspăimântător de repede din podele. Atinse de sânge, înghețau instant. De parcă primăvara se lupta cu iarna prin trupul meu.

Am fost aleasă să trezesc primăvara cu starea mea sau să o distrug cu usturarea palmelor mele mici?
Plăteam eu păcatul sau era doar o sinteză pe care urma să o deslușesc?
O stare de panică copleșitoare mă stimula tot mai tare, nu înțelegeam dacă sunt vinovată sau victimă.
În buclele mele gri, sute de albine își adăposteau polenul.
Natura era casa mea, nu viceversa… Mă oglindeam în balta cu nuferi care se afla în locul patului meu; Dumnezeule, eu sunt primăvara!

Deodată, o mână caldă îmi atinge umărul. Eram în grădină… omul sufletului meu își învăluie brațele în jurul trupului meu și mă sărută blajin pe obrazul stâng.

Rochia mea lungă era într-un vals cu vântul cald și un buchet de ghiocei apare în fața ochilor mei:

– Ești bine? Păreai tare gânditoare.

– Da, sunt bine. Te am pe tine și acum țin și primăvara în mâini.

– Iubito, primăvara nu înseamnă nimic pe lângă sufletul tău frumos.

– Dragul meu, mi-ai cules primăvara!

– Nu draga mea, primăvara te-a cules pe tine, în toată splendoarea sa. Radiezi!

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*