Evoluție pixelată

"în Texte" by

Știi acel moment când ești copil de clasa a VI-a, trăiești în propria ta inocență distopică și… cumva… îți dai drumul din punct de vedere social, chiar dacă nu comunicai în mare parte din timp din cauza că erai sătul de „festivalul de bal mascat” din clasă? OK… Poate e prea de tot când spun asta, dar mai mult sau mai puțin mă simțeam așa.

Poate te îndopai cu jocuri pe calculator și desene animate pe cale de dispariție de pe Cartoon Network. Poate te jucai pe afară cu vecinii de bloc „ascunsa”, „prinsa” și fotbal sau mergeai la furat de ceva fructe din grădinile vreunei bătrâne din vecini.

Cam aia era lumea ta cândva, nu? În lumea în care internetul era doar pentru jocuri de tip Miniclip sau Counter Strike 1.6, iar fictivul și neimportantul Hi5 era folosit doar de adolescenți; până a căzut un meteorit albastru și extraterestru.

Nu a trecut mult timp și ți-a infectat lumea. Cumva, totul murea în jurul tău, iar Facebook se răspândea asemeni unei ciume ce ne transforma pe toți în hoarde de internauți dependenți de atenție camuflată după așa zisul ”like”.

Mai amuzant e că unele persoane îl și cerșeau. Toți foloseau de la un moment dat Facebook. Erau colegii tăi, verișorii tăi, prietenii din lista ta de pe Yahoo Messenger și, în caz că rămeneai mai mult timp în urmă, aveau și părinții tăi.

Ai mai putut rezista tentației? Eu nu.

Toți îl foloseau și de fiecare dată când voiam să interacționez cu lume aleatorie, cineva se trezea să adauge „Facebook” în vreo propoziție. A venit și momentul în care ei deschideau Facebook-ul imediat după ce intra în bar sau cafenea.

Cum poți să le spui să lase telefonul jos? Nu ți-e jenă s-o faci?

Te-ai ridicat vreodată nervos de la masă pentru că ei nu ziceau nimic?

Un pic de scandal poate rezolvă treaba, dar merită? A, da… și momentul ăla când ești la un majorat și jumătate din invitați stau „pe telefon”, la masă, în loc să danseze sau nu știu… poate să comunice. Îl știi, nu? Același moment când poate îți vine să bei de plictiseală.

Aș fi ipocrit dacă aș spune că eu nu mi-am făcut facebook „doar așa”. Cum să n-o faci?

Aș fi ipocrit dacă aș spune că orgoliul meu nu se umfla de fiecare dată când primeam mai multe like-uri decât de obicei… mai ales dacă erau de la persoane străine. Aș fi ipocrit dacă aș spune că niciodată nu am avut post-uri ciudate pe pagina mea și nu în ultimul rând…

Aș fi ipocrit dacă aș fi spus că nu îmi pierdeam mai toată ziua pe Facebook, doar ca să deschid o amărâtă de notificare sau pur și simplu să văd ce e nou.

Nu ți se pare că dă un pic de dependență? Nu se compară cu drogurile, în general, dar îți garantez că nivelul de dopamină din creierul tău se înalță de fiecare dată când recordul tău de like-uri de la poza de profil e întrecut.

Te provoc să te uiți la postările de acu’ patru sau cinci ani. E destul de înjositor, nu? De-ți vine să le ștergi, te-aș sfătui să n-o faci. Dacă peste alți patru sau cinci ani te vei mai uita o dată la ele, poate vei râde și mai tare.

Într-adevăr, asta nu contează prea mult. Voiam să vorbesc despre evoluția maturității și cum se vede pe Facebook. În esență, rămânem cam la fel, dar sunt momente când apar schimbări în caracterul nostru și asta se poate observa și acolo.

Descrierile postărilor mele obișnuiau să fie atât de „cringe” și de lipsite de semnificație!

Cui îi păsa că m-a prins furtuna în drum spre casă? Îți garantez că nimănui. Obișnuiam să citez câteva versuri din piesa pe care o postam. Făceam asta în van. Desigur… poate, printre, voi… ăștia care-mi citiți articolul se numără și câteva persoane care au fost mereu cool pe Facebook, care au avut în permanență post-uri „artsy” și muzică bună. Din păcate, eu nu am fost una din persoanele astea.

Pun pariu că atunci când un prieten îți povestește de o persoană de care tu nu ai auzit niciodată, primul lucru pe care-l faci este să cauți acea persoană pe Facebook. Dacă nu-l găsești, înseamnă că nu există sau e un sălbatic inadaptat social.

Consider că Facebook-ul, mai nou, nu e numai o platformă de socializare, schimb de atenție, informație sau promovare în marketing, ci și un mod de identificare.

Cum să nu exiști pe Facebook? Toată lumea există pe Facebook!

În cazul în care nu ți-ai creat un cont de Facebook pană acum, nu ai pierdut mult. În mod normal, obiectivul rețelelor de socializare este de a promova cât mai mult interacțiunea între oameni. Ironia este că se întâmplă chiar invers. Fac parte din generația Z, deși, de multe ori, mă simt ca un „Millenial”.

Am avut o viață mai mult sau mai puțin activă pe Facebook. Nu pot să zic că mă declar nemulțumit în totalitate față de această platformă. Dar… am ajuns la vârsta de 21 de ani într-un așa hal încât nu mai am răbdare. Răbdare să stau pe Facebook și pe Messenger mai mult de 5 minute. Posibil ca eu să mă fi sălbăticit din punct de vedere social. Sunt complet sătul de like-uri, post-uri sau notificări. Au fost multe momente când voiam să-mi șterg contul și ceva încă mă oprește s-o fac.

Prefer oricând o interacțiune „live”. Totul e mai bogat în esență și mult mai personal.

Șuteu Alexandru-Marius

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*