Cronica unei senilități premature; primul an de POV21 – Dawis

"în De POVeste" "de POV21"

Înainte de orice altceva, o parte din titlu e preluată din titlul unei piese. Pentru început… aș pentru o clipă ca faptele să vorbească de la sine; oricum de multe ori mi se spune că nu-mi prea tace gura.

Într-un an:

  • am cunoscut mulți-mulți oameni foarte interesanți – BIFAT
  • am luat parte la evenimente locale; unul n-a fost ca și celălalt… fie un eveniment caritabil, fie o gală, fie o excursie, o petrecere sau altceva – BIFAT
  • mi-am găsit în sfârșit curajul să scriu (dorință apărută prin liceu; după o noapte în care am avut pentru prima dată un vis lucid – vis… era un coșmar în toată regula, cu un scenariu apocaliptic. În cea mai mare parte a timpului prefer creația liberă: texte, poezii, cică am și idei de cărți… poate în viitor voi și publica ceva) – BIFAT
  • am reușit să-mi conturez un stil propriu în ceea ce fac și cum fac (să zicem că pot să-mi consider o anumită direcție din care am pornit și acum, acum fiind fiecare zi în parte, urmează să aflu și eu încotro mă îndrept) – APROAPE BIFAT
  • am parte de un grup / un brand / o viziune comună / implicare în cultura actuală a țării etc – BIFAT
  • voluntariat (deși mulți cunoscuți făceau chestii de genul, am preferat să evit asta… până am ajuns unde să pot considera un rost pentru ce îmi place să fac, iar restul, toate cele care survin, dar sunt deplasate de subiectul principal și fie-s menționate anterior ori vor urma în articol, pur și simplu au venit de la sine și acest mare hazard incoerent e doar un fragment din… toate câte s-au întâmplat în ultimul an) – BIFAT

Precum titlul ultimei poezii publicate, aproape, aproape de 50 de articole… după 100 și tot așa – sper eu. Chiar azi, 25.02, se împlinește un an de la primul articol publicat pe Revista POV21…

Și-mi amintesc cu drag de acea după-masă în care eram la o examinare oftalmologică – abia trecut de prima sesiune de examene din anul II de facultate – cu vederea încețoșată de la picăturile pentru ochi, plictisit și fără chef de prea multe.
Evident, mă simțeam obosit psihic, dar satisfăcut că au trecut examenele cu bine… Wow, 10 pe linie în anul doi de facultate, n-am avut parte de așa ceva din clasa a IV-a încoace, când aveam colecție de FB-uri.
Deseori, când vine vorba de studii, mă consider un fel de peștișor prea stângaci ca să fie auriu, dar care încerca să ajungă în vârful oricărui pom, înaintea oricărei maimuțe din lumea asta.
Că omul s-a dat jos din pom pentru a-l tăia e altă poveste… Aș scrie ceva despre asta, dar cu altă ocazie.

Și, ieșit la țigară, am avut parte de un apel de vreo două zeci de minute, care, se pare că mi-a schimat viata. Pe scurt: m-a invitat o colegă de la facultate cu care mă înțelegeam foarte bine (mi-a și plăcut de ea prin primul semestrul din anul II, sper să fie ignorată această paranteză…) să iau parte la un proiect foarte interesant – ceva ce eu unul asociez cu Dacia Literară de sub tutela lui Kogălniceanu. Atâta că formatul revistei e electronic – trăim în secolul XXI, dragii mei – și e sub tutela ei, fiind redactor-șef. Intenționat voi omite numele, dar atașez o poză drăguță articolului.

Cât despre mine…

Cât timp nu voi aștepta aplauze?
Cât timp Soarele va apune!
Mă aflu într-un sinistru tunel către propria-mi libertate; apelând la sinceritate și multe vor fi câte voi spune dacă timpul îmi va permite.
Nu știu, nu pot să definesc ce înseamnă să fii un scriitor. Poet… nici atât.
Asta mă împiedică să încerc? Bună întrebare!
Uneori aș șterge pereții camerei în care-mi duc veacul, doar pentru a nu avea rețineri când îmi vine să mă dau cu capul de ei… doar pentru a-mi calma disperarea după inspirație. Glumeam.

Cum ar fi ca următoarele cinci sau șase paragrafe să fie despre cum în clasa a XI-a am început să scriu pe Wattpad, după ce am avut un coșmar groaznic? De cele mai multe ori nu-mi amintesc visele, însă acesta era unul din acele vise în care poți să fii capabil și conștient, luând parte la ce se întâmplă în totalitate. Era șase dimineața, în fața mea nu am văzut nimic altceva decât un sfâșit pentru tot ceea ce putem afla în fața ochilor. Multe flăcări, explozii, un scenariu pur apocaliptic. Fir-ar să fie, în cea mai mare parte a timpului îmi amintesc doar astfel de vise! M-am simțit distrus psihic în acea zi și bun de nimic.

Decât să-mi depănez multe amintiri plictisitoare din acea perioadă aș prefera să-mi împing degetele-n ochi. Bine? Deși, oarecum îmi accept trecutul, în lipsa lui nu aș avea parte de acest prezent, pe care mi-l consider aproape mulțumitor și decent și, cu puțin efort, puțină dedicare și ambiție, viitorul ar putea fi unul în care să nu rămân psihic blocat în tinerețe, să nu trăiesc cu un nod permanent în gât și idei de genul: câte puteam face, câte aș fi vrut să fac, prost am putut să fiu pe atunci și leneș, bla-bla-bla…

Atunci când am vrut să încep să scriu, în liceu, mă simțeam ca și o familie, care, după cinci ani de cumpărat săptămânal bilete la loterie… câștigă premiul cel mare. Puteam să ofer o asociere mai bună, dar nu ar fi avut rost.
Cât a durat? Nu mult, doar cât am vrut să-mi dovedesc că pot.
Am reușit! Am ajuns în punctul în care am realizat că ceea ce-mi doresc să fac este să îmi depășește nivelul. Ce nivel? Mă refer la cât aș fi eu – o buruiană cu rațiune – de cultivat. Adică, nivelul culturii generale, culturii de specialitate într-un domeniu cu care să mă identific și în care să-mi doresc să contribui și… din care să mă pot inspira, să-mi valorific propriile înclinații (artistice sau nu); nivelul vocabularului, capacitatea de a analiza, sintetiza, reflecta… într-un final, după un număr deranjant de trepte, aș zice că debordez a creativitate? Nu. Nu în cazul meu.
Ci, curajul.
Curajul de a-mi depăși limitele. Fie că acele limite mi-s impuse de temperament, caracter ori propria-mi personalitate ca ansamblu sau dacă sunt secătuit de biruință din pricina perspectivei și naturii ideilor și a unei posibile respingere a celorlalți… Trecut-au precum o furtună pe mare, în timp ce eu vâsleam, țineam steagul și încercam să privesc prin binoclu în același timp.

Drama nici nu a început, bine? Ține-te!


De 1 Mai, în 2018, am fost în Vama Veche pentru prima dată; atunci, după ce a trecut aproape un an de când mi-am descoperit un gen de muzică în care pur și simplu mă regăsesc – mulțumită unei prietenii la care țin foarte mult, cu o tipă din celălalt capăt de țară, din Constanța – îmbinând noul subgen de muzică pe care îl ascultam cu câteva idei filosofice, care habar nu am cum mi-au ajuns în cap, cu un anime și povestea unui film animat, am început o serie de articole. Una dintre cele mai mari realizări ale mele! Nu aveam pe atunci multe motive să mă simt împlinit. De ce ar fi asta important? Deoarece, acea poveste a prins viață mulțumită faptului că am ajuns să trăiesc apogeul iubirii erotice – despărțirea – și să gust un vârf de linguriță din ceea ce înseamnă să ai parte de oameni la care să le pese de tine. Să bântui străzile unui loc pe care, mulțumită celor pe care i-am văzut, îl consider acasă. Plus un repertoriu specific pentru ceea ce scriu, o perspecivă asupra artei, anumite motive literare, anumite surse de inspirație și așa mai departe… Mai mult de atât, cu riscul de a fi redundant, din nou aduc în prim-plan, retrospectiv, cât de important a fost să am o dorință și curajul să o pun în aplicare.

Acel moment în care mi s-a propus să scriu ceva pentru revista asta, în perioada acesteia de debut, a fost interesant, dar și îngrijorător. Nu mai țin minte de câte ori am recitit textul de debut înainte să îl trimit; era un fragment din prologul primei mele povești începute, care, acum e, ca și idee, un viitor roman care-și așteaptă rândul, idei și inspirație. A fost ceva scris împreună cu o prietenă, nu vreau să spun cum a fost pentru mine al doilea articol trimis revisei.
Tunete și fulgere, a fost un articol solo și… ce pot să spun… M-am obișnuit, am ajuns de la trimis articole Ginei la a avea un loc’șor pe site – aici, aici

După… să-mi doresc să mă integrez în echipă:

 

După… să trag de cârma acestei revistei, alături de colegii din redacție.

Mai nou, în apogeul propriei mele dezvoltări, de bună voie și silit de o dorință aproape arzătoare de implicare, să-mi semnez pactul cu Dracu’.

O altă tentativă de glumă proastă. Mă bucur și eu, în felul meu, de faptul că POV-ul a ajuns mai mult decât un proiect și că sunt și eu pe aici.

Pe final…

Momente faine! Amintire: primul meu articol a apărut în rubrica „Citește-mă!”, pe atunci mai erau doar două articole în acea rubrică – ambele fiind ale Andreei.

 

Atât pentru acest an.

În încheiere, aș vrea, printr-un simplu mulțumesc, să-mi exprim recunoștința, aprecierea și respectul față de toți cei care mi-au fost ori încă îmi sunt alături, cei care mă susțin și, mai ales, pentru cei care m-au ajutat să ajung atât de departe.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*