Eu, epigonul neamului – linia paternă

"în Diverse/Texte" by
MIC DICȚIONAR pentru cei ce vor să cunoască sensul cuvântului „epigon”:Succesor al unor predecesori iluștri (scriitori sau artiști), care imită fără spirit creator ideile și metodele acestora. /<lat. epigonusOamenii care ne dau viață sunt cei mai importanți și ar trebui să îi iubim mai mult. Ne uităm trecutul, iar scopul meu în articol este să demonstrez că sunt epigonul neamului meu, bineînțeles, până la mine. Mă critic constructiv. Poate-poate-i moștenesc… Bine-ar fi.

Epigonul stră-stră bunicului meu, fidelul.

Sunt epigonul stră-stră bunicului meu pentru că el a trăit în perioada-n care țăranii români își făceau mototol caracterul și treceau la religii diferite și naționalități total diferite, tocmai pentru a evita lupta cu puterea din acea zonă de ocupație. Nu era zonă de ocupație propriu-zisă, ci aceea era impresia și… „gura târgului” te cam vorbea… De cine să-ți fie frică înainte de 1900, dacă nu de Dumnezeu și gura satului? Și-a păstrat numele, a asigurat continuitatea neamului și cel mai important e că fără atâta școală, totuși, a fost mai moral decât majoritatea oamenilor de acum.

Epigonul stră-bunicului meu, eroul.

A trăit peste media de vârstă și a fost afectat de două războaie mondiale, o revoluție și schimbări majore, evoluția tehnologică și a cunoscut prin intermediul grotescului război, plumbul dușmanului. Mânca veșnica mămăligă și era sănătos, la masă servea câte un pahar de țuică sau de vin, nelipsit de pe platoul de bunătăți a românului de la țară, iar medicamentele pentru el erau otravă. Se oblojea cu leacurile băbești care, spre surprinderea mea, au reușit să-l țină mai mult decât bine timp de 97 de ani.

Epigonul bunicului meu, luptătorul.

Sportiv, cu piciorul format de la atâta mers, cu fața arsă și ochii mijiți, o pereche de ochelari ce-i mărea arcada și un păr care cărunțea greu, destul de înalt și slab, dar vânjos, cu mâini muncite și bătucite, cu răni care păreau greu de suportat pe care nici nu le băga în seamă. Era un geniu în domeniul agriculturii și mi-a dat prima lecție de milă și omenie salvând de la moarte un câine. Nu avea multă școală, dar aplica cel mai bun șah din familie, zarurile de la table țineau mereu cu el, iar cărțile i se păreau deja un joc plictisitor pentru că, având noroc, mă bătea mereu, fără drept de apel. Nu doar pe mine! Pe oricine credea că-l poate bate. Îi plăcea sportul și îl urmărea mereu. A fost un exemplu de om, în adevăratul sens al cuvântului.

Epigonul tatălui meu, campionul.

Tata e, fără doar și poate, un om cu care ar trebui măcar o dată să ieși la o bere. Ai să ieși de acolo ca lovit de trăsnet pentru că ideile lui și felul în care poate să găsească explicații și argumente decente și pe subiect, schimbându-ți perspectiva. E un om vertical cu o coloană vertebrală greu de îndoit (cu sensul de incoruptibil), înfiptă în măduva Pământului unde se atârnă de ea etica și bunul simț. A fost sportiv de performanță, a practicat ani de zile un sport frumos, de semi-contact, plin de elemente spectaculoase- Judo. A fost, este și va rămâne un campion – ca dovadă sunt trofeele și medaliile la care se uită acum c-o oarecare tristețe. Și înțeleg de ce. Sportul se trăiește, se simte la intensități diverse și plăcute.Așa că, vă întreb… Cum pot eu să mă compar cu oameni ca aceștia? Cu oameni ce sunt, vor și și vor rămâne exemple pentru generațiile viitoare? E foarte greu să mă compar cu ei, e foarte greu să îmi găsesc un lucru în comun, e foarte greu să-i depășesc. Ce e bine din toată treaba asta? Îi moștenesc!

Peterlin Cristian-Raul are 18 ani, studiază la Colegiul Național „Andrei Mureşanu” elev în clasa a XII-a, profil filologie. Este pasionat de teatru şi de misterele istoriei. Apreciază arta și filmele vechi.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi