Pierderea sinelui

"în Păreri și opinii" by

Într-adevăr, nu i-am arătat suficient de mult că îl iubesc, dar pot să promit în fața oricui că zâmbetul său îmi însenina mereu ziua, indiferent de situație. Îl găseam mereu în scaunul său din bucătărie, sprijinit în coate și uitându-se la televizor. Abia îmi vedea figura de la acea distanță, însă parcă avea ceva în interiorul său care îi spunea că eu, prima născută dintre nepoatele sale, am intrat în casă. Deși a rămas fără o parte dintre dinți, nu se sfia niciodată să îmi arate un al doilea zâmbet, unul prin care îmi spunea cât de dor i-a fost de mine.

Acum mi-e frică că nici pe atât nu mă va recunoaște. De foarte multe ori am auzit cât de bine ne face să ne întoarcem la cei pe care îi iubim, dar nu am mai simțit vreodată acea frică de a privi un om pe care s-ar putea să îl pierd curând. Au trecut două sau trei zile de când l-au adus de la spital și nu mai reușesc să îl recunosc. Ființa-mi atât de dragă cu păr negru precum abanosul și cu o stare de calm greu de imaginat s-a metamorfozat, poate nu neapărat odată cu trecerea anilor, dar sigur sub influența alcoolului. Întrucât mi-e prea greu să îl privesc în ochi, prefer să stau departe de tot ce mi-ar putea deteriora amintirile cu el, începând chiar cu neputința mea de a-i mai spune „te iubesc” încă o dată.

Nici măcar nu știu cât este ora la momentul la care aștept mașina mamei, am un punct fix pe care îl urmăresc și puțini stimuli mai reușesc să mă detașeze de realitatea în curs de reconstrucție. Emoțiile îmi îngheață în vene, nereușind să îmi pătrundă sufletul, parcă am devenit una dintre acele persoane incapabile să își ducă viața pe umeri. Măcar de aș aștepta ceva, nu doar să forțez o schimbare care probabil nu se va face… Când văd că mă decuplez de tot de lume, ajung la concluzia că poate ar trebui să îmi găsesc un refugiu intelectual. Arunc o privire spre cartea de pe masă, încă fără rezultat. Nici coperta, dar nici titlul nu îmi mai atrag atenția, a devenit o cauză pierdută abordarea ei. Tot pe masă, stă și caietul în care se presupune că s-ar găsi niște începuturi bune de roman. Nici măcar acela nu pare să schimbe ceva. Dezamăgită, ajungă la o concluzie devastatoare, și anume cea că nu mai sunt în căutare de astfel de refugii, în ciuda muncii care trebuie recuperată.

Fie, să zicem că încercările mele se vor opri aici. Paradoxal și deloc surprinzător, corpul meu chiar că a devenit un element inert, acum lipsit și de culori calde în obraji. Aerul se asigură că mă lasă de una singură din nou, punând presiune pe parte suferioară a trupului meu. Nu mai recunosc nici o urmă de normalitate în mine, bătăile inimii în loc să mi se accelereze, încetinesc. Lacrimile se adună în mine, înecându-mă sub umbra proprilor greșeli nerăsplătite în loc să își dea frâu liber. Sufletul meu se descompune, când de fapt ar trebui să prindă curaj. Nu am altă opțiune înafara celei de a sta și de a privi pe fereastra deschisă de la bucătărie. Chipuri cunoscute apar din toate părțile, dar niciunul nu îmi oferă confort. Strigătul unei fetițe de aproape treisprezece ani agită tot ce a mai rămas intact în mine fără milă.

– Dariaaaa, strigă ea în timp ce se plimbă cu mâinile înfrigurate poziționate astfel încât să se audă mai bine acel nume când îl rostește.

O urmăresc tentată să urlu către ea pentru a o atenționa că poate că nu este politicos ce face. Un fel de revelație, totuși, mă oprește. Să fi fost la fel de enervantă din punct de vedere al vecinilor vârstnici cum este ea pentru mine? Ei bine, nu îmi amintesc. Prefer să rămân cu o amintire pe care mi-a dat-o bunicul, și anume că acel strigăt și acea dorință de a mă juca cu prietenii afară îmi ofereau o formă aparte de inocență și de drăgălășenie. Vaaai, dar cum zâmbea el când îmi spunea astfel de lucuri.

– Eliiiii, se aude din nou vocea micuței și prefer să o ignor.

Fetița dispare la scurt timp după ultimul apel, fără ca eu să văd încotro se îndreaptă. În toate aceste minute care au trecut, mai cu precădere aproape cinsprezece, am pierdut esența șederii mele în dreptul geamului. Mă uit însfârșit la ceasul telefonului, se pare că este mai devreme decât aș fi zis. Ora cinci fără câteva minute, dar de unde știu eu că am stat aproape cinsprezece minute? Îmi doresc să mă fi uitat cu câteva clipe înainte să mă ridic și să pășesc spre geam. În ciuda insistențelor mele de a-mi pune în ordine fărâmele de viață, nu pot decât să renunț. Cel puțin pentru moment.

Las lumina caldă să îmi atingă discret pigmenții de piele și frigul să mă împrăștie din nou. Nu m-am mai găsit vreodată în așa o stare. După toți acești ani în care nu mi-am permis să greșesc, o voi lua ca pe clipa în care cunosc și eu sentimentul subit al pierderii, nu doar al sinelui, dar și cel al pământului de sub picioare. Astăzi fericirea fuge de mine în toate sensurile. Fie că este un zâmbet pe care nu l-am văzut de aproape o săptămână sau amintirea unei figuri paterne, toate mă vor distruge într-un fel sau altul. Poate nu azi, dar sigur se va întâmpla curând. Cât îmi va lua oare să mă pierd pe mine în încercarea de a ține în viață pe altcineva?

Oh, bunicule, mai spune-mi odată cât de mult mă iubești…

 

Alexandra Mânzat

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național “Liviu Rebreanu” - Se exprimă cel mai bine prin scris - Consideră scrisul un mod de vindecare - Este și o cititoare înrăită - Pune multă pasiune în ceea ce face.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*