Îmi sunt cel mai mare dușman

"în Texte/Poezie și literatură" by

O persoană optimistă. Asta sunt eu. Mereu, indiferent de situație, eu sunt persoana aceea din grup care spune „Stați liniștiți, o să fie bine.” Îmi place să cred că sunt o sursă constantă de energie pentru cei din jurul meu, că mă văd ca pe o persoană în care pot avea încredere și care îi inspiră în fiecare zi să scoată la suprafață cea mai bună vaiantă a lor.

Însă azi nu vreau să vorbesc despre încredere mea oarbă în binele suprem. Aș vrea să abordez un subiect pe care am observat că mulți apropiați îl evită. Vreau să dezbat cum, când și de ce avem tendința să ne autocriticăm, precum și de ce aceasta este foarte utilă în anumite momente ale vieții noastre. Sunt sigură că foarte mulți dintre noi facem asta; societatea în care trăim este destul de dură, de aceea se întâmplă foarte des să fim nevoiți să ne schimbăm în ceva ce nu suntem doar pentru a ne putea integra.

  1. Aspectul

Probabil cea mai întâlnită formă de autocritică și, din păcate, cea mai nefondată. Simt că ni s-au impus anumite tipare în legăură cu aspectul fizic, mass-media fiind sursa principală de așa numite „modele ale pefecțiunii”.  Aș spune că se întâmplă mai mult printre tineri, dar apoi mă gândesc la toate acele persoane aflate la vârsta a doua pe care le văd frustrate din cauza greutății sau a altor ”defecte” fizice. Eu văd lucrurile altfel. Mereu am crezut, și îmi voi menține veșnic această părere, că am fost lăsați pe acest pământ la capacitatea noastră maximă și că nu trebuie să schimbăm nimic în ceea ce ține de aspectul nostru. Nu înțeleg de ce oamenii aleg să vadă anumite trăsături ca pe ceva negativ, în loc să le accepte ca pe motivele pentru care sunt unici și diferiți față de restul. Am ajuns să trăim într-o lume de plastic, în care fetele ce folosesc Botox sau Acid Hialuronic sunt la ordinea zilei, ca să nu mai spun de rinoplastii, liposucții și toate cele. De ce suntem lași și apelăm la o operație, punându-ne corpul să treacă prin acea perioadă oribilă de refacere în urma unei operații? Pentru că vom arăta perfect după. Dar stau și vă întreb…nu ar fi mai simplu să vă faceți un bine și să alegeți calea corectă, și anume : sport și mâncare sănătoasă?

Nu mă înțelegeți greșit, sunt 100% pro pentru a te îngriji și a arăta bine. Este un lucru de care avem nevoie ca să ne simțim împliniți, sunt conștientă de asta și mă fac vinovată destul de des de acest tip de autocritică, în momentele în care „parcă fusta asta nu-mi stă bine pentru că sunt prea slabă”. Însă cred că ceea ce contează cel mai mult este că îmi revin în două secunde și mă accept așa cum sunt, așa cum ar trebui cu toții să o facem. Pentru că fiecare este perfect în felul său, acele mici detalii sunt ceea ce ne scoate în evidență, ceea ce ne face remarcați. De ce am vrea să schimbăm asta și să fim toți niște copii ale modelelor pe care le vedem la televizor sau pe Instagram, Facebook etc., când am putea să ne acceptăm și să ne folosim de ele pentru a ne face viața mai bună?

  1. Sentimente

Suntem destul de reci. Tipul ăsta de autocritică este extrem de complexă, pentru că se aplică diferit pentru fiecare persoană. Dar există anumite părți care se întâlnesc în cazul tuturor. Acele momente în care regretăm că nu am spus ce am simțit sau, din contră, regretăm că am făcut-o. Sau acele momente ce survin în urma unei dezamăgiri, în care ne jurăm că nu ne vom mai permite să ținem la o altă persoană vreodată. Păi, dacă ce am scris mai sus, legat de aspect, este trist, partea asta este deja tragică.

Undeva pe drum ne-am pierdut omenia. Am rămas cu un gram de bunătate, pe care de cele mai multe ori o folosim pentru persoanele greșite. Am uitat să fim buni unii cu alții. Să ținem la cei din jurul nostru. Merg pe stradă și mă uit în ochii persoanelor cu care îmi intersectez drumul și rămân cu un sentiment profund de tristețe când constat că am întâlnit doar priviri goale. Uneori îmi vine să îi întreb ce îi apasă atât de tare încât trec prin viață ca pe acel drum cu sens unic, fără să privească deloc în jur. Le-aș spune să se uite în dreapta lor și să împrumute o doză din energia vrăbiilor ce se aleargă una pe alta prin parc. Sau să ridice privirea și să observe copiii cum se bucură de ultimele raze ale soarelui, copii pentru care lumea încă este pură și care înca pot fi fericiți, fără regrete și fără gânduri apăsătoare.

Criticăm felul în care simțim foarte des pentru că nu vrem să fim răniți. Ne este frică să avem sentimente față de o altă persoană pentru că știm că în ziua de azi sentimentele mor mai repede decât moare Jack în Titanic, iar persoana din fața noastră nu are de gând să ne facă loc pe bucata sa de lemn. Asta este și ideea. De aceea nici noi nu facem loc altcuiva și așa fiecare plutește singur în frig, sperând că va apărea cineva care să ne salveze.

Apreciez enorm de mult oamenii buni, cei care în ciuda tuturor obstacolelor, au rămas puri și onești. Acest tip de oameni îmi oferă impulsul de care am nevoie dimineața pentru a mă da jos din pat și pentru a o lua de la capăt. Mă inspiră și, mai ales, mă ajută să supraviețuiesc într-o lume atât de rea, o lume care mă vrea scoasă ca pe o copie la xerox. Îmi place să cred că m-am maturizat și că, deși îmi sunt cel mai mare dușman, autocritica mea este constructivă, ajutându-mă să fiu o persoană mai bună pe zi ce trece, lucru pe care îl recomand fiecărei persoane pe care o întâlnesc.

 

Clitici Andra-Cristina

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*