Imboldul meu spre infinit

"în Texte/Poezie și literatură" by
Timp de citit: 2 minute
Mergeam alături. Simțeam ochii acelei ființe ațintiți asupra mea, dar totuși preferam să-mi țin privirea în pământ, să-mi văd umbra cât mai abstractă în acele băltoace de toamnă târzie, vedeam umbra mea printre stele, iar asta mă detașa de momentul actual. Era imboldul meu spre infinit.
  • * M-ai surprins în seara asta. Ai fost așa de tu. Ai acționat exact cum ai simțit.
  • * Nu te-ai învățat deja?
Nu am primit niciun răspuns, așa că am continuat ca și cum aș fi doar eu cu mine:
  • * Nu văd de ce m-aș încurca în trecut când sunt persoane așa minunate lângă mine acum. Ar fi așa o prostie! Aș irosi atâtea emoții care, indiferent de situație, tot frumoase rămân.  Am oportunitatea să cunosc un om minunat și eu mă prind în trecut pentru nimic, pentru situații fără început sau sfârșit, pentru nume fără rezonanță în prezent…
  • * Ce detașat vorbești acum! Știi sau o vei afla că el te-a folosit.
  • * Poate el m-a folosit atunci, dar eu îl folosesc acum. Și balanța, în momentul de față, înclină înspre mine. Înțelegi?
Din nou nu primesc răspuns, aud doar niște pași grei care se lovesc de apa rece a unei bălți. Nu am preferat să continui, pentru mine situația era clară de mult. Preferam să aud apa lovindu-mi pantofii sau frunzele foșnind temător la adierea liniștită a vântului. Simțeam din nou acea privire lovindu-se de sufletul meu, dar nu știam dacă merită să mai scot vreun cuvânt sau nu. Eu eram mulțumită cu prestația mea.
  • * Și? L-ai iertat?
  • * Aveam pentru ce?
  • * Toată situația asta. Nu-i o greșeală? Nu are nevoie de iertarea ta?
  • * Dacă atunci nu a fost o greșeală, de ce ar fi acum?
Nu înțeleg cum poate o ființă care pretinde atât de mult de la mine, vrea atâtea răspunsuri să tacă atât, îmi pune o întrebare și vrea răspuns, dar când îi pun eu o întrebare nu răspunde niciodată. Ne apropiem de strada mea, locul unde drumurile noastre se bifurcă. Mă chinuie atât de tare această liniște, cred că ea vorbește mai mult decât am vorbit noi în seara asta. Mereu mergem împreună înspre casă și mereu eu vorbesc cel mai mult, în timp ce această ființă se limitează la a pune întrebări.
  • * După ce-mi vorbești astfel mă întreb care din noi e copilul. Uneori mă uimești și mă faci să mă întreb dacă tu crezi ceea ce spui.
Am ales să tac. E târziu, iar peisajul e mult prea frumos să-l stric spunând vreo aberație de-a mea în legătură cu sentimentele și cu ceea ce cred. Sunt aproape de casă așa că măresc pasul. Nu-mi plac despărțirile, deși știu că de dimineață ne vedem din nou. Prefer să plec cât mai repede, deși nu-mi place asta.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*