Soarta inevitabilă a unui om nefericit

"în Texte/Poezie și literatură" by
Timp de citit: 2 minute

În momentul în care mi-am dat seama că tot ce e pe placul meu e împotriva naturii guvernate sau neguvernate de o ființă mai bună sau cel puțin mai capabilă decât mine să facă schimbări, mi-am propus să-mi intensific tristețea și să o fac să devină ceva ce face parte din mine. Nu sunt un om nefericit, sunt doar un om ce a acceptat că nefericirea e o stare generală. Acum aș spune că simt nimic în afara acestui sentiment ce-mi bântuie inima, dar poate aș minți, căci totuși, sunt om și bineînțeles, „nimic din ce e omenesc nu mi-e străin“.

Când melancolia sau deznădejdea mă cuprind, îmi amintesc că acesta este modul meu de a trăi și altceva mai bun nu o să simt probabil niciodată. Sunt la fel de simplu ca tine și la fel de complicat ca tine, de asemenea. Acest paradox din care suntem creați mă face să mă gândesc ce joc păgân poate fi viața. Sau oare noi om fi păgânii? Prihănim puritatea vieții cu problemele noastre toxice pe care nu încetăm să le răspândim și altora. Oare nefericirea provine din noi, din ființa noastră?
Să facem un mic joc de imaginație: de câte ori am fost răniți, de fapt, de alții și de câte ori am fost răniți de noi înșine? Așteptările umane sunt de prisos și chiar foarte periculoase pentru specia umană. Suntem proprii noștri inamici în această lume plină de prade și de prădători.

O să stăpanim singurătatea dacă și numai dacă o să înțelegem că oamenii nu au nevoie de oameni, ci au nevoie de ei înșiși. Toate interacțiunile umane pe care le avem pe parcursul vieții sunt pure acte dramatice care să ne alimenteze ulterior mințile goale și plictisite de solitudinea pe care ne-o creăm din când în când. Să trăim într-o societate unde ne e permis să părăsim și să fim părăsiți în orice clipă e trist, dar în același timp, îmbucurător. Ce ne-am face dacă nu am avea un soi de înțelegere oferită de ceilalți?

Dar nu mai bine ne-am întreba ce am face dacă nu ne-ar pasă dacă suntem sau nu înțeleși? Nu ne-am îmbunătăți și în același timp, ușura, modul de viață? Dar poate așa funcționăm… să nu putem fi singuri, să căutăm mereu să fim mici galaxii în ochii celorlați. Dacă întreaga populație e un întreg univers iar noi doar încercăm să ne încadrăm în acesta? Sau om fi un soi de ființe ce nu pot trăi fără compasiune din partea celorlați?
Să privim partea plină a paharului. Oricât de singuri am vrea să părem, nu vom putea niciodată să fim cu adevărat. Celulele mele și alte tale sunt poate legate printr-un fel de vrajă ce ne dorește a fi mereu existenți unul pentru celălalt.

Bianca Preda

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*