Florile de vișin

"în Texte/Poezie și literatură" by

Uneori rămâi fără cuvinte, rămâi mut în fața sufletului tău, rămâi mut în fața foii asupra căreia trebuia să-ți reverși tristețea. Nu poți vorbi cu tine, de alte persoane nu pomenești, pentru că știi că te transformi într-un zid cu anumite calități umane. Te sperii, încerci să nu te mai gândești, dar acești pereți inerți, care parcă te lovesc la fiecare respirație care-ți aparține, te storc de puteri, de dorința de viață. Îți iei haina în grabă. Vrei să fugi pe poteci cunoscute doar de sufletul tău.

Vorbești despre tine mai ușor la persoana a doua, ți-e mai ușor să spui TU decât să spui EU. Te gândești la asta în timp ce mergi pe aceeași stradă a fiecărei zile. Te chinui să-ți relatezi prezentul, să vorbești despre tine la persoana întâi cum s-ar cuveni. O începi modest, te gândești că pentru început ar trebui să-ți deschizi ochii asupra clipei actuale. Te oprești o clipă și ești surprins. Deși nu e o zi frumoasă, un lucru ți-a atras atenția: au înflorit vișinii. Nu-ți vine să crezi. Nu-ți vine să crezi că nu ai observat că a venit perioada ta preferată, că te-ai lăsat adâncit în durere, că ai ajuns în sfârșit față în față cu tine.

Te uiți îndurerat, dar totuși fericit la vișini, nu vezi vișinii, vezi doar florile lor. Ți-aduci aminte ce le face așa speciale, un colțișor de lume parfumat, în ochii tăi. Acum în memoria ta obosită de adolescent supărat pe tot ce înseamnă viață, totul se scurge banal și mult prea repede, dar atunci secundele erau ore, iar banalitatea nu exista în ochii tăi, atunci îți puteai relata viața ca pe o poveste găsită alandala pe internet, fără pic de sentiment, de trăire adevărată.

Te apleci și iei una din florile firave de la picioarele tale și te întrebi dacă va avea aceeași soartă ca și celelalte, cele pe care le-ai strâns în acea zi situată într-un atunci mult prea îndepărtat de acum, te întrebi dacă se va odihni într-o carte veche doar pentru ca tu să poți retrăi această clipă, clipă care nu naște extaz sau fericire nemaiîntâlnită, dar te face să simți că nu merită să o uiți. Îți pui colțișorul de lume în buzunar și te întrebi dacă mai ai nevoie de acea evadare mult râvnită. Acum cuvintele nu mai sunt greu de găsit, acum ele te găsesc pe tine, acum îi poți povesti sufletului, foii.

Te întorci la acei pereți care odinioară păreau pietre de moară care îți ating corpul prin lovituri. Te repezi asupra bibliotecii, cauți acea carte de pe ultimul raft, o iei în mână temător, înspăimântat de trecutul care se odihnește acolo, o privești îndelung, dar cu toate acestea o deschizi și-ți așezi noua bucată de trecut, colțișorul de lume parfumat, alături de cea mai mare parte a trecutului pe care ai ales să o încui în cartea de pe ultimul raft.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*