Evadez

"în Texte/Poezie și literatură" by

Vezi fâşia aceea roşie din depărtare? Bucata de cer aprinsă, galbenă, portocalie, vişinie, cea aproape de sol, cea care se prinde precum un cleşte de pământul care nu va pleca niciodată de sub picioarele noastre, cea care dă spre albastru, albastru închis, albastru-negru, aceea.

Acolo cerul arde într-un foc veşnic, arde şi când plouă, arde şi îngrozeşte Soarele, arde ca o poartă spre Infern, şi ți-ar fi frică să nu se reverse asupra ta. Nu înțelegi ce fac flăcările în văzduh. Impropriu văzduh. Un tavan lipsit de materie care să îți apere capul. Un tavan din care poate să ningă cu cenuşă şi să se pornească o furtună cu apă clocotită.

Din fâşia roşie de cer. Fâşia roşie, care a luat foc. Eu i-am dat foc. I-am dat foc cu bricheta.

Te mint.

Este un început de planşă deasupra ochilor mei. Doar că planşa am primit-o neagră, să o colorăm în voie, căci albul este ceva absurd. Şi nu există. Albul nu există.

Roşu şi portocaliu şi galben. Culorile se sting. Se degradează. Sânge şi rană închisă şi piele. Aşa a fost pictată bucata de cer.

Pe pânză, a fost pictată pe pânza zării, iar micile irizații colorate, care abia se văd cu ochiul liber, sunt stele, stele prinse sub vopsea. Ca să lucească cerul. Tabloul. Fâşia roşie.

Cer pictat. Pictat de mine. Eu am întins grăbit culorile la baza desenului, eu le-am împrăştiat nebun. Cu dosul palmei, cu buricele degetelor, cu cotul.

Te mint.

Eu mint tot timpul. De asta sunt un păcătos. Şi de asta am fost aruncat de o mână scârbită în foc. În bucata roşie de cer. Într-o lume acerbă şi crudă, o lume care mi-a furat sufletul şi l-a sluțit în tihnă, o lume din care am evadat. Şi sunt aici. Şi sunt liber. Eu am rupt cerul, scrijelindu-l cu unghiile, pentru a scăpa din Infern.

Iar bucata roşie de cer este a mea. Dar nu o vreau. Am evadat.

Am scăpat din oceanul de lavă în care am fost lăsat să cad. Lavă care să îmi topească pielea, şi carnea şi oasele. Lava care nu mă omoară, mă lasă să simt cum îmi piere şi ultimul fir de păr, să mă înec în durere până nu mai pot să respir.

Mă aşteptam să plonjez în plasma fierbinte, să o împrăştii în jur, să sară pe pereții de flăcări, să îi împroaşte, să fiu o păpuşă scăpată într-o baltă de noroi, să nu mă mai culeagă nimeni de pe jos.

Dar n-a fost aşa. Am căzut şi m-am lovit la genunchi. Am căzut pe o podea dură, zgrumțuroasă, de lavă roşie, de foc lichid, şi mi-am julit picioarele.

M-am ridicat cu stângăcie şi am început să alerg, dar fiecare pas mă durea şi îmi rupea un os, doar ca să mi-l lipească la loc. Păşeam pe lavă şi strigam disperat.

Eram într-un labirint. Eram pierdut. Eram înfrânt şi muream de o suferință atroce. Mă învârteam în cerc şi nu ştiam unde să mă mai duc. Cercurile dracului! Pierdeam o viață într-o secundă şi mă temeam că am să ard şi eu, ca ceilalți, un criminal, un om cu păcate.

Am evadat! Am evadat şi am lăsat o fâşie roşie pe cer! Dar am scăpat, în sfârşit liber, în sfărşit în viață!

Pe muchia deschizăturii de boltă, scăpasem plin de temeri din sfera diabolică. Scăpasem cu hainele arse şi pielea pârjolită, şi aveam lacrimi în ochi pentru toate rănile mele. Mă temeam de tot ce se afla în jurul meu. De apă, de pământ, de foc, de aerul pe care am reuşit să îl respir. Mă temeam de tot, mai cu seamă de mine.

Dar frică mi-a fost şi să nu mă trezesc din nou în anticamera blestemată a lumii, să nu mă prindă fire de coşmar, să mă încătuşeze pe scanul pedepsei, să rămân în Infern până îmi voi plăti nenumăratele greşeli.

Am sărit atunci pe un pământ cum nu am văzut mai negru.

Pământul însemnat cu numele uitate ale tuturor morților îmi cuprinsese ferm gleznele şi mă trăgea însetat în sânul său vitreg, să mă ucidă îmbrăcându-mi corpul în otravă, căci fusesem singurul care nu s-a stins din nimic şi sfida viața, trăind fără merit.

Mi-a spus cu voce aspră că eu nu sunt viu şi nu mai pot fi vreodată. Şi dacă suflet nu vreau să fiu, atunci voi fi mort de-a binelea.

Nu va mai fi nimic din mine. Nici chip, nici gând, nici nimeni care să mă țină minte.

Fie, mi-am zis, să mă spulbere lumea care m-a crescut, pământul din care m-am ridicat, aşa măcar nu mă voi simți nicicum învins, iar liniştea în ceasul morții este un dar prea dulce pentru un criminal ca mine oricum.

Dar o ştia şi el, o ştia atât de bine, fusese ironic, a râs de mine.

A râs şi i-a ridicat vii din negura sa pe cei ucişii de mine, să le recunosc fața, să îi privesc adânc în ochi, să mă împingă cu mâinile lor în mormânt.

Închid ochii, îmi țin respirația, mă scufund în pământ.

Dar mă trezesc în apă. În marea ce s-a găsit cândva, acum revărsată fiind într-un adevărat ocean al lumii.

Se spune că lacrimile plânse de tine, în toată viața ta, pentru păcatele tale, vor veni în ziua judecății să te salveze. Dar eu ştiu că nu am regretat niciun pas prăbuşit în neant, nicio vorbă strâmbă, nicio legătură ruptă cu mânie.

Nu sunt lacrimile mele, eu nu regret şi nu îmi plâng mintea şi faptele, nu îmi omor ființa în remuşcări.

Atunci cine să fi plâns în pumni, să mă salveze pe mine?

Căci stau la suprafața unei ape cumplit de adânci, care este rece şi care mi-a înghețat şi fața. Îmi pot mişca doar ochii, dar tot privesc pierdut în sus. Am libertatea de a cugeta, măcar acum, la orice îmi doresc, dar aleg să îmi golesc complet conştiința de idei.

Rece hău şi întunecat. Şi fără țărm unde să mă opresc.

Mă tem de apă şi nu mă zbat să înot nicicum. Mă tem de înălțimi şi urmăresc în plina sa ascensiune cerul. Mi-e frică să rămân pierdut şi vreau să fug de orice figură mi s-ar arăta în cale.
Mi-e frică de oricine, de orice suflu pe care aş fi în stare să îl aud. De orice umbră pe care aş reuşi să o văd.

E linişte completă. Decorul a amuțit.
E beznă totală.
Am crezut că nu mai pot simți nimic.

Dar am simțit când m-am lovit cu capul de o stâncă. Şi am tras o mare îmbucătură de aer în plămâni.

M-am rotit în apa vie, care mă strângea de mijloc, care nu îmi dădea drumul, ci se cățărase pe mine, mi se agățase de umeri. Dar m-am ridicat pe piatra cenuşie-albastră şi m-am trântit pe adunătura de roci sfărâmate sub greutatea mea. Am vrut să sărut pământul de sub mine, care nu căuta sub niciun chip să mă înghită. Am evadat şi puteam să mă simt uşurat, scăpat de ascuțişul sabiei. Am evadat, sunt liber. Sunt viu, am scăpat din fâşia roşie a cerului, din negrul pământului, din răceala apei. Am evadat din Infern şi nu voi mai muri niciodată!

Ridicat în picioare, mă uitam în susul zării zărilor. Cât de sus îmi puteau ochii. Şi simțeam în sfârşit mândria zvâcnindu-mi prin vene, aveam speranța inundându-mi privirea, ca şi cum rezerva ei de o viață a pornit toată să îmi încânte până în măduva oaselor ființa. Simțeam bucuria şi îmi venea să strig până rămân fără voce. Simțeam victoria. Am învins moartea. Am scris istorie!

Mă aşez zâmbind din plin şi mă lungesc relaxat. Am scăpat de orice pericol.

Pierdusem grijile, pierdusem minutele, pierdusem agonia de a fi prins în ultima capcană, şi abia atunci am reuşit să te văd pe tine.

Cuibărită pe pervazul ferestrei tale din nori grei de ploaie, împrăştiai aiurea stelele cu palma, suspinai încet de dorul meu.

Te-am salutat printr-o mişcare lejeră a mâinii, aşteptând fermecat să îmi răspunzi înapoi.

Aşa frumoasă, cum nicicând n-ai mai fost. O față sfântă. Tu aveai într-adevăr o față sfântă, şi de-ar fi să cred vreodată în ceva, aş crede fără îndoială în tine.

Dar oftai aşa apăsat şi aveai ochii plânşi, parcă nici nu mai străluceau, umbriți de ceața durerii tale mute. Ce s-a întâmplat? Cu ce ți-am greşit?

Aveai părul revărsat pe umeri, pe pielea ta sidefie, pe sânii goi, pe trupul tău, dovadă a purității, lipsit de orice pată. Ți-l frământai îngrijorată cu degetele, ți-l treceai peste ochi, peste nas şi peste gât. Credeam că vrei să te ascunzi. Cum să te ascunzi acum, când doar ce ți-am găsit imaginea proptidă pe un cer de noapte pururi, când în sfârşit ne-am regăsit? Oare nu mă vezi? Oare ai uitat de mine?

Îți tremură buzele, le strângi în linii drepte şi le îndepărtezi din nou. Respiri cu greutate. Ce vrei să îmi spui? Te-am întrebat. Spune-mi acum!

Însă liniştea abia dobândită s-a scurs nemiloasă din mine, precum sângele din obraji şi culoarea diafană a irisurilor.

M-am ridicat rapid şi am simțit că îmi este rău, că îmi vine să vomit. Am căzut în genunchi, cu o privire absentă, asemenea unui om care se arde, dar uită să îşi mai ia mâna de pe obiectul fierbinte.

În spatele meu se deschide lumea. Nu ştiu care lume, una, alta, oricare. Am o nouă şansă, o nouă şansă pentru a mă întoarce în fâşia roşie, cu alt nume, cu altă vină. Sau de a face orice altceva. Un nou început, este mai mult decât aş fi putut cere, mai mult decât mi s-ar fi cuvenit.

Dar ochii mei erau pironiți pe detaliul atât de important pe care l-am omis, şi pe care tu mi-l arătai cu deznădejde, cu resemnarea ta amară, blândă.

Aveam o frânghie din stele ciobite, să mă cocoț pe ea din tăietura cerului, să ajung la tine, făcusei asta pentru mine.

Nu am văzut-o, nu am văzut acea mână pe care ai riscat să mi-o întinzi.

Am greşit drumul. Îmi prinsesem capul în mâini. Am greşit drumul.

Moise Irina Georgiana

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*