Ești tot aici de ani întregi,
Te zbați ca o stafie,
Prin ale mele vene reci,
Prin inimă, la mine.
În ochii mei ce n-au fascism
Vedeai tu ceva minunat,
N-am înțeles nici măcar acum
De ce-i eviți cu-n „bun-rămas”?
Tu suflet bun, tu gând nebun…
Știi ce ascund eu în dureri?
Mai știi când eu plângeam pe drum,
Iar tu, spre tine să mă-ndemni?
Deși probabil n-o să-ți spun,
Te port în suflet și în gând.
Te țin pitit, bine ascuns,
Căci tu m-ai inspirat să cânt.
Și cânt prin versuri și prin proze
Ce nu mai pot ție să-ți cânt
Dacă aș lua eu supradoze,
Tu m-ai privi măcar în gând?
De-ai știi că mor din lucruri mici
Și m-ar conduce în sicriu…
Măcar mireasă la mormânt,
Ai fi acolo sau aici?
Regret a mea necugetare,
Dar știi că noi ne știm de mici.
Nu vrei să-mi spui, tu, ce-i cu asta?
Și de ce fugi spre locuri mici?
Dar vreau să știi, al meu prim vis;
Căci eu voi ști când nu mai simți,
Când vei privi cu ochii reci
La mine fără să te miști.
Dar până atunci, eu te privesc
Și îmi ești drag de la distanță.
N-am fost eu fata din povești
Cum poți tu să mai fii în viață?
Aș vrea să știi că n-am uitat
Tot ce frumos ai conturat;
Cum ne-am format la caracter…
Cum ai fost din băiat, bărbat.
În ochii goi și prea străini,
Te uiți cu o privire grea,
Cu inima aș vrea să mor,
Știu pe de rost ce spui prin ea.
Deși tăcut țineai aprins
În mine palpitații vii,
Ești ca o stea de neatins
Eu te numeam al meu abis.
Căci tu mi-ai fost primul sărut,
Ai fost și vei rămâne…
A mea lumină când mă sting.
A mea primă iubire…
