Confesiunea

Confesiunea ochilor de sticlă

"în De citit/Gândurile POV21" "de POV21"

Ceasul ăla blestemat ticăie insuportabil de mecanic. Sunt sătul peste cap de același sunet strident, asemenea unei torturi chinezești care picătură cu picătură îmi arde neuronii mai repede decât ard eu țigările din pachet. Tic, tac, tic, tac, tic… mai du-te naibii! Timpul îmi răspunde cu înverșunare injuriului adus, sunetul repetitiv fiind, aparent, mai intens decât înainte. Confesiunea e în incipit.

Îmi orientez conștientul spre interior ca să scap de el:

„Iadul s-a deschis și m-a înghițit cu scurt timp înainte să apuc să mă lupt cu el. Diavol torționar îmi e propriul psihic care cere de la mine tot ce nu îi pot da. Mă întreb uneori dacă această luptă împotriva răului îmi era vreodată menită sau destinul meu era altul? Dacă răul este doar absența binelui, eu sunt doar o entitate care există datorită absenței alteia? Oare ce se întâmplă dacă amândoi dispăream? Rămâne oare un vid de nepătruns? O gaură neagră structurală care atrage toată lumina din jur și o consumă spre neființă? Dar dacă…”

Gândeam toate acestea în timp ce învârteam metodic cele cinci cuburi de gheață prin paharul de whiskey. Mi-a plăcut mereu numărul cinci, deși nu avea nimic „magic”. Aveam aceeași părere despre mine. M-am simțit mereu confortabil în pielea mea: „Deși îmi lipsesc multe, mă am pe mine. Nu caut atenția în mulțimea de pe stradă… ba o fac.”

Mă uit ca prin tunel la cei de jos. Confesiunea continuă

Furnicile de rând care aleargă de colo până colo prin cristalele iernii. Am detestat mereu zăpada, dar doar acum recunosc că o detest pentru că nu mă pot bucura niciodată de ea. Văd perechi de mărgele alergând unite de un fir subțire. Cumva, ceva așa fragil este liantul dintre crevasele unui univers despicat de mândria propriei lui existențe. Cumva, ceva așa fragil era tot ce îmi lipsea și nu recunoștea. Era scheletul din dulapul meu, o slăbiciune care mă putea îngenunchea mai rapid ca fluxul temporal sau ca alte dureri trupești.

Realizez cu stupoare că sunt epitomul slăbiciunii emoționale cu care am luptat toată viața. Tot ce reprezint tinde la zero când sunt în război cu acest demon. Nu l-am botezat, nu vreau să mă atașez de el. Nu mă identific cu el.
Totuși trebuia să iau o decizie, eram prea consumat de nebunie ca să îmi permit să mai aștept.

Se apropia Ragnarok-ul propriilor mele trăiri, când tot binele din mine se luptă cu întunericul suprem din ființa mea; când aflam ce urmează să se întâmple cu adevărat cu mine, dar mă mai descopeream până atunci:

„Mereu am iubit frigul, nu pentru că îl preferam ci pentru că nu cunoșteam alternativa. Iubeam frigul din adaptabilitate, pentru că, să urăsc ceea ce mă înconjoară ar fi consumat mult prea multă energie, de care nu dispuneam și probabil nu voi dispune vreodată, asta dacă voi apuca să cunosc confortul unui timp de gândire de o astfel de bunăvoință. Omenirea tinde spre entropie maximă; Universul tinde spre echilibru maxim, iar noi îl urmăm pentru că așa suntem programați să executăm. Nu știm altfel… În mod șocant, noi căutăm căldura maximă, ori fizica spune clar că echilibrul se găsește în frig, nu în căldură. Ironia!”

Scap un chicotit meschin. Confesiunea își schimbă tonul. Mă simt vinovat de deznodământul calculului. Un țiuit înfiorător îmi îngheață și mai tare sângele în vene. Era alarma de la 23:50. Se apropie. Continui să gândesc  cât timp mai am:
„ E stresant să tinzi mereu spre ceva ce nu poate fi atins. Mă întreb cum poate Universul să își suporte propria existență? Pentru eternitate el tinde spre echilibru, iar când ar ajunge la o asemenea stare… revine la forma dinainte nașterii lui. Oare renasc și eu dacă ajung la echilibru? Păcat… Ar însemna să nu mă bucur de scopul existenței mele; ar fi o muncă de Sisif!”

Mai sunt cinci secunde până la miezul nopții:

-Tac!
„Mă întreb dacă următoarea decizie e conformă cu Planul?”
-Tic!
„Mă întreb dacă chiar există acest Plan!?”
-Tac!
Termin paharul de alcool și sting mucul de țigară.
-Tic!
A sosit timpul. Am o întâlnire cu destinul. Confesiunea a luat sfârșit. A venit momentul să…
-Tac…!

Absolvent al Colegiului Național Liviu Rebreanu - Chitarist - Pianist - Producător muzical - Robotician - Student la Mecatronică și Robotică în cadrul Univerității Tehnice Cluj Napoca - Pasionat de psihologie - Convins că psihicul uman este doar suma unor ecuații predefinite - Face parte din echipa POV21 din Aprilie 2017 și dorește să schimbe lumea prin puterea exemplului, a bunătății și a muncii susținute - Consideră că toți oamenii merită șanse egale, dar că nu toți sunt cu adevărat egali

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi