Jurnalul celui care are doar coșmaruri

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Nu credeam că o să ajung în stare să fac așa ceva. Era superb momentul, în felul lui. Mă uitam speriat la lumina ce pătrundea încetișor prin crăpătura din fereastră. După aproximările mele solare, era vreo zece dimineața… când a trecut atâta timp?

Încep să îmi pipăi picioarele și abdomenul. Surprinzător, sunt la locul lor! Părul e intact, lung și desprins pe umeri, ușor cârlionțat în valuri domoale, ce duc cu gândul la o plajă goală într-o zi fără niciun vânt al schimbării. Nasul mă doare nespus, dar nu pare rupt… nu îmi pot explica starea lui. Ochii îmi sunt umflați și injectați sangvin; dor și ei.

„Presupun că putea fi mai rău, dar cu siguranță putea fi mai bine” îmi zic eu încercând să identific unde sunt și ce caut acolo. Încetișor văd cum se conturează un obiect familiar. E pătrat. E verde. E cu dungi verzi, de fapt. E portofelul meu, cred. Mă apropii cu pași minusculi de obiectul misterios; de aproape, ca prin ceață, mi se confirmă clar că obiectul este cel presupus. Aveam actele înăuntru și niște bani, toți neatinși. Mă speria acest fapt, nu cheltuisem nimic și totuși locul nu îmi era familiar. Nu eram obișnuit să mă trezesc acolo.

Văd lângă portofel un telefon. Îl ridic și apăs pe ecran. Lumina mă orbește asemeni unei grenade luminoase. Îl închid instinctiv. În mintea mea, totuși, se aprinde o idee. Mă forțez să mă uit în telefon. Este zece și două minute. Realizez că timpul trece mai greu ca de obicei, lucru care mă obosește teribil și mă înfricoșează. Încerc să mă ridic, însă picioarele îmi cedează și aterizez lipsit complet de grație în același punct din care am încercat să mă ridic. Sunt constrâns să stau și să gândesc.

Simt că ar trebui să îmi fie frică de ceva, dar nu înțeleg de ce. Într-adevăr, totul era străin în jurul meu, dar parcă îmi inducea o stare de confort suspect. Ceva devenise brusc cunoscut mie și, tot prin ceață, deslușesc forma unui M uriaș de foc. Eram convins că demonii, în sfârșit, veneau după mine. Nu mă temeam. Văzusem imaginea de sute de ori când nu era lumină afară. Mă reașez tacticos și îmi aștept sfârșitul, însă acesta întârzie să apară. Surprins, încerc să dau ceața din ochii mei la o parte ca să văd mai bine ce e în fața mea. Șocat, disting niște linii subțiri de-a lungul acestuia… Era chitara mea preferată!

Satisfăcut, mă întind și o apuc. Sunetul corzilor îmi ridică părul pe ceafă. Totul devine brusc mai familiar, mai cald, mai natural. O parte din memorie îmi revine. Recunosc obiectul din fața mea: un birou! Asta înseamnă că eu stau pe un scaun. Ceața încetișor se disipă, mintea mea se readună ca un puzzle împrăștiat de un copil de o șchioapă, pe care, mai apoi, îl strânge mama acestuia.

Restul obiectelor din jur devin brusc extrem de cunoscute. Mă adun și mă ridic de pe scaun. Ultima fărâmă din intelectul meu se pune la locul ei conform și exclam uimit de cele întâmplate:

-Am… dormit bine!?

 

Elev al Colegiului Național Liviu Rebreanu - Chitarist - Pianist - Producător muzical - Robotician - Scrie versuri de la șase ani - Pasionat de psihologie - Interesat de explicarea psihicului uman prin logică matematică - Face parte din echipa POV21 din Aprilie 2017 și dorește să schimbe lumea prin puterea exemplului, a bunătății și a muncii susținute - Consideră că toți oamenii merită șanse egale.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*