Petruț Dinu – tânărul care a publicat 3 cărți, a luat 10 în Bac și își dorește să devină profesor

"în De văzut/Musai!" "de POV21"

Cumva, pentru mine se implică cele două: un profesor bun îți este întotdeauna prieten, așa cum un prieten bun îți este întotdeauna profesor. Eu sunt o fire foarte intuitivă: așa cum citesc ce-mi dictează acea voce profundă din interior, așa și învăț. Am studiat ceea ce am simțit eu că m-ar deschide. Am fost, de altfel, un vânător de adevăruri în liceu. Voiam să cunosc, să mă cunosc. Acum mă identific mai mult cu rolul de contemplator al pădurii, decât de vânător al ei.

Bună, Petruț. În primul rând, ce ai vrea să știe despre tine cei care încă nu te cunosc?

Dragă Andreea, încep prin a-ți mulțumi pentru această invitație de a (ne) comunica și vă felicit, pe cei din echipa POV21, pentru lucrurile frumoase pe care le întreprindeți! Astfel de puncte nodale de concentrare a opiniilor, perspectivelor, dorințelor și așteptărilor tinerilor români sunt pentru mine o modalitate excelentă pentru dezvoltarea potențialului (la nivel individual sau colectiv). Țineți-o tot așa!
O să încerc să construiesc un portret cât mai scurt, dar cuprinzător:
Numele meu este Petruț Dinu, am 19 ani, m-am născut în comuna Siriu, Județul Buzău (locul sufletului meu), am trăit în Buzău de la vârsta de 7 ani, sunt hasdeian, de formație umanist, în prezent student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. Sunt într-o continuă căutare a sinelui. Sunt un împătimit al lecturii, un cinefil înrăit și apreciez, în general, creațiile umane în plan estetic și spiritual. Sunt un colecționar de amintiri, am mai multe idealuri și sunt într-o căutare neîncetată a armoniei cu prezentul. Iubesc oamenii. Iubesc ce sunt și ce pot să devină. Iubesc să trăiesc. Nu cred în timp și nici în delimitări spațiale. Aaa… și să nu uit, foarte important, ador toate fructele existente pe pământ. Ele sunt la fel de bune, dar… să fim serioși! Pepenele roșu vara sau mandarinele iarna…

Ai scris 3 cărți până la vârsta de 19 ani, ceea ce mi se pare wow. Ne-ai putea povesti câte ceva despre ele și despre acest drum al tău?

 Eu am scris înainte de a fi conștient ce înseamnă acest lucru. Cele trei cărți publicate sunt doar rezultatul transmis către oameni al unui proces mult mai profund, mai complex, mai ambiguu care se află în spate. Orice scriitor își asumă un anumit mod de viață atunci când alege să scrie (sau scrisul îl alege pe el). Este, dacă vrei, ca metafora aceea a aisbergului: ceea ce ajunge la oameni este partea de deasupra apei, în timp ce înăuntru se află tot misterul unei existențe închinată a ce? De multe ori nici scriitorii nu știu. Află scriind și scriu aflând. Cumva, este un act de complicitate cu cititorul. El îl ademenește în actul lecturii dintr-o nevoie viscerală de Altul pentru a se putea cunoaște pe sine. Dacă nu ar exista cititori, nimeni nu ar mai publica, dar cu siguranță, dacă nu ar exista cititori, toți ar continua să scrie.

Frumusețea este că, privind partea superioară a ghețarului, poți intui ceea ce se află dedesubt. Este riscul asumat de orice scriitor care hotărăște să-și împărtășească scrierile cu ceilalți: riscul dezvăluirii, care poate face la fel de mult bine cum poate face și rău. Eu am scris patru cărți, dar am publicat doar trei. Una dintre ele, cea mai mare ca număr de pagini, mă așteaptă cuminte din clasa a VII-a să o recitesc. Ceva din mine însă nu vrea încă acest lucru. Aceste patru cărți sunt pentru mine același unu: trei romane și un volum de poezii care spun aceeași poveste, istorisesc aceeași experiență sufletească, mă prezintă pe mine așa cum nici eu nu știam că sunt. Scrierea lor este, din punctul meu de vedere, atât un exercițiu literar și de autocunoaștere, cât mai ales rodul unei forțe creative care mi-a atacat ființa și a luat-o sub asediu într-o perioadă când nici măcar nu o puteam controla.

Imaginează-ți că am început să scriu înainte să citesc, din senin, jucându-mă cu niște cuvinte pe o foaie. N-am știut că ceea ce desenez eu acolo poate fi considerat text sau oricum, o poezie, căci asta scriam. Ceva a accelerat niște procese, a determinat o anumită „ardere a etapelor” (căci nu am scris proză scurtă înainte să scriu roman, așa cum se întâmplă de obicei), am sărit direct în niște ambiții foarte mari pentru un om atât de mic. Încercarea mea acum este tocmai de a echilibra forța creatoare respectivă cu capacitatea de a o controla și de a o dirija spre scopuri profunde. Că voi scrie poezie, proză, eseu, filosofie – asta nimeni nu o știe, nici măcar eu. Depinde ce spune sufletul.

Ești, de asemenea, un cititor înrăit. Ce te pasionează în acest domeniu și de ce ai recomanda tineretului să citească?

Citesc de prin clasa a V-a și ce pot să-ți spun este că am avut binefacerea de a primi darul citirii singur. Nu am avut presiuni din partea părinților (așa cum atât de des se întâmplă), caz în care de cele mai multe ori răspunsul involuntar al copilului este chiar cel opus intenției părintelui. Am câteva amintiri cu mine la început de drum prin ale lecturii: stând într-o zi de iarnă și citind un pliant în care era redat un fragment din „Ucenicul Vraciului” al lui Joseph Delaney și care m-a înspăimântat și fascinat totodată.

Am citit ulterior mai multe cărți din Cronicile Wardstone (primele cinci, dacă nu mă înșel), exact când aveam cam aceeași vârstă ca Thomas Ward, adică vreo 12 ani.  Dacă vrei, cărțile acestea au avut pentru mine efectul pe care l-a avut Harry Potter pentru foarte multe generații de tineri. O altă amintire este de când stăteam în pat și citeam „Singur pe lume” a lui Hector Malot, care mă durea efectiv până la os. Știu că nu am putut să finalizez lectura și probabil că o voi face atunci când va veni vremea.

Și o a treia este legată de mine stând pe o capră rece de fier (care are o simbolistică aparte pentru mine, am și transpus-o într-un poem) citind „Zece negri mititei” a Agathei Christie. Din nou, am fost fascinat de modul în care se corporalizează o lume de senzații, trăiri, experiențe sufletești undeva nu în minte, nu în suflet, undeva mai presus de noi. De atunci, nu mi s-a mai întâmplat să nu am o carte (sau mai multe) în permanență pe birou sau pe noptieră. Am citit în mare parte literatură (unele dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt legate de acest dialog al meu cu cărțile respective, uneori cu mai multă substanță decât dialogurile cu oamenii), care m-a învățat să cred, să sper și să iubesc, mi-a șlefuit intuiția umanului și m-a ajutat să mă cunosc mai bine.

Am citit ulterior, prin liceu, și filosofie, cu care m-am bătut efectiv. Știu că eram în vacanța dintre clasele a 10-a și a 11-a și citeam „Prolegomenele” lui Kant și n-am avut de atunci o experiență atât de radicală a confruntării aproape cavalerești cu un text. Era totul pe viață și pe moarte. Dacă renunțam la lectură, muream eu. Dacă o terminam de citit, trăiam amândoi. Filosofia este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat și pentru care m-am născut. De aceea am și ales să studiez mai aprofundat domeniul. Bineînțeles că în ultimele trei luni (prin prisma facultății), am citit preponderent filosofie, dar îmi este atât de dor de literatură! Abia aștept să am puțin răgaz după sesiune să citesc ceva beletristică. Va fi o pauză de respirație. Cât despre ce aș recomanda eu tineretului să citească, o să-mi iau libertatea de a-i recomanda mai degrabă cum să citească: intuitiv. Citiți ceea ce vă spune sufletul să citiți și, pas cu pas, el vă va duce spre următoarea carte potrivită pentru voi. Sufletul știe întotdeauna dinainte de noi. Ca să rezum, o să redau un titlu al unui tablou pe care l-am văzut la o expoziție în Iași (nu am reținut artistul, din păcate): pentru mine, lectura este „mai aproape de noi decât sufletul”.

Ai fost în liceu olimpic național la română, istorie, filosofie; olimpic internațional la lectură și ai luat locul 1 la unul dintre cele mai importante consursuri de poezie din țară: LicArt. Se vede că nu te-ai prea plictisit. Cum le-ai împăcat pe toate și cum le-ai prioritizat?

 În liceu am fost foarte selectiv. M-am axat pe materiile a trei profesori, cei care, de altfel, mi-au influențat și cel mai mult parcursul: profesorul de științe socio-umane (care mi-a fost și diriginte, dar și mentor), profesorul de istorie și cel de limba și literatura română.

Când i-am cunoscut în clasa a 9-a am trăit deopotrivă un șoc și o revelație: am știut că cineva i-a adus pe acești oameni în viața mea exact atunci când a trebuit și că am atât de multe de învățat de la ei! Așa că am început să învăț, cu drag, cu pasiune, într-un mod oscilant uneori, constant alteori (ceea ce este, în sine, oscilant), dar mi-am săturat setea de cunoaștere prin ei. Stăteam și îi ascultam tot timpul cu sufletul la gură, luam notițe, încercam să învăț mai mult din ceea ce erau ei decât din ceea ce îmi spuneau ei. Deși nu mi-am permis niciodată să le-o spun, îmi sunt cu mult mai mult Prieteni decât mi-au fost profesori.

Cumva, pentru mine se implică cele două: un profesor bun îți este întotdeauna prieten, așa cum un prieten bun îți este întotdeauna profesor. Eu sunt o fire foarte intuitivă: așa cum citesc ce-mi dictează acea voce profundă din interior, așa și învăț. Am studiat ceea ce am simțit eu că m-ar deschide. Am fost, de altfel, un vânător de adevăruri în liceu. Voiam să cunosc, să mă cunosc. Acum mă identific mai mult cu rolul de contemplator al pădurii, decât de vânător al ei, dacă îmi este permisă metafora.

Olimpiadele școlare au fost doar o modalitate de a testa ceea ce dobândisem pe parcurs (mai mult în ceea ce privește aptitudinile decât informațiile). Și rareori lucrurile s-au așezat cum mi-am imaginat eu că va fi. Ce pot să îți spun și asta este un lucru amuzant și intrigant totodată pentru mine este că atunci când m-am concentrat pe o singură materie am avut rezultate mai slabe decât atunci când m-am concentrat pe trei dintre ele. Oricum, au fost experiențe deosebite pentru mine în primul rând datorită oamenilor pe care i-am cunoscut.

Cât despre LicArt, acolo este cu totul altceva. Am participat cu o poezie foarte intimă, apropiată, „secretizată” și nu mă așteptam vreo clipă să câștig concursul având în vedere că eu eram prea implicat ca să-i pot sesiza posibila valoare. Știam doar că este… diferită. Iar uneori diferitul atrage.

Ai luat 10 în BAC. Deloc surprinzător dacă stăm să ne gândim la cât efort ai depus anterior. Cum ți-a influențat această notă viața?

Legat de nota de la Bacalaureat, aici este o altă experiență. Am dat examen la cele trei materii la care am fost olimpic național, așa că mă așteptam să iau o notă mare. M-am pregătit pe parcursul întregului an și mai intens în ultima lună. Simțeam că sunt atât de aproape să iau acea notă, era chiar acolo, lângă mine și tot ce trebuia să fac era să continui încă puțin să muncesc cu drag.
De altfel, întotdeauna mi-a plăcut să îmi testez și întrec forțele când îmi ies în cale astfel de încercări. Sunt ambițios din acest punct de vedere. Încerc să nu fiu competitiv însă. Pentru notă le mulțumesc profesorilor mei, care ne-au pregătit cu responsabilitate și mamei mele, care mi-a adus aminte cu voioșia inspirațională care o caracterizează că pot și că trebuie doar să merg spre actualizarea potențialului, cum ar spune Aristotel.
E mult spus că nota respectivă mi-a influențat semnificativ viața (aici sunt influențat și de faptul că, în mare, prin viață înțeleg ceea ce este în interiorul ființei într-o mai mare măsură decât în exteriorul ei). Mi-a asigurat o admitere fără griji și bursă la facultate și m-a invitat la un nou exercițiu: acela de a înlătura mândria și de a căuta smerenia în ceea ce fac. Pentru că, în momentele în care am reușit lucruri frumoase în viață, m-am coborât. Când m-am înălțat, am căzut. Sunt fericit și recunoscător lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care mi le oferă prin oameni sau pe alte căi și încerc doar să răspund mai departe cu dragoste.

Care au fost oamenii care te-au inspirat sau care ți-au influențat considerabil evoluția?

O să îi enumăr pe scurt: bunica mea, părinții și fratele meu, oamenii din Siriu, diriginții mei (din generală, respectiv liceu), profesoara mea de matematică din generală (ca mulți alți profesori, de altfel), profesorii din liceu, acele fete din viața mea de care am fost îndrăgostit și pe care le-am iubit și care mi-au făcut adolescența de neuitat, Ana, câțiva preoți minunați pe care i-am cunoscut și maici cu lumina în privire, autorii pe care i-am citit, regizorii ale căror filme mi-au influențat viața, pictorii care m-au bulversat… ei, toți, m-au marcat într-un fel sau altul. Sunt parte din mine.
De altfel, ceea ce m-ai rugat să fac este un lucru destul de riscant pentru că am o memorie „ciudățică” și pot cădea în pericolul de a nu menționa pe cineva drag. Dacă am făcut asta, vă rog să mă iertați. Știți că sunteți în sufletul meu toți, fără excepție.
Cât despre cum m-au ajutat acești oameni să evoluez, dragă Andreea, nu este atât vorba de o evoluție așa cum o înțelegem în mod general, ca trecere progresivă de la o etapă la alta, ci mai degrabă o revenire la sine. Oamenii care m-au influențat cel mai puternic sunt cei în care m-am regăsit cel mai mult.

Știu că vrei să devii profesor. Cum ai ales această direcție?

 Mai mult m-a ales direcția pe mine. Am fost făcut să fiu profesor dintotdeauna, deși nu am știut-o mereu. O să formulez un răspuns scurt: îmi iubesc elevii și/sau studenții încă de acum. Așa știu că aceasta este calea potrivită.

Ai vreun citat preferat?

Am mai multe, dar o să ți-l spun pe cel care mi-a venit prima dată în minte când am citit întrebarea: „Iubește și fă ce vrei!” (Sfântul Augustin).

Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce anume ar fi?

Eu cred în schimbările mici, dar sigure, nu în schimbări macroscopice. Nu stă în puterea unui singur om să schimbe o lume (între noi fie vorba, nici a unei întregi lumi să schimbe un om). Eu cred că dacă oamenii și-ar da seama că singurul lucru pe care trebuie să-l facă în viață este să se cunoască pe sine, căci acolo vor găsi esența a ceea ce sunt, a ceea ce trebuie să facă în viață, a ceea ce este bine pentru ei și ceea ce îi va face fericiți și ar înceta să mai caute în acest mod egotic sprijin energetic în alte persoane, în amintiri, în scenarii (o bună prietenă de-a mea îi spune „scenarită” bolii acesteia), să creeze tensiuni acolo unde nu sunt, dacă ar învăța să fie prieteni cu ei, lumea ar fi un loc mai pașnic.

De la un cuvânt prin care ai rănit pe cineva drag și până la cele două războaie mondiale nu este decât o problemă de ego (individual sau colectiv). De ce atâta răutate? Pentru că suntem ațintiți tot timpul pe ceea ce vrem noi să fim. Ce ar trebui făcut? Să ne lăsăm adevăratul eu să fie. Nici măcar nu trebuie să facem foarte multe. Doar să ne înțelegem și să ne iubim. O astfel de schimbare de mentalitate nu poate să vină, din punctul meu de vedere, decât dintr-o nuanțare a unei calități intrinseci a educației pe care lumea contemporană nu doar că pare să o uite, ba chiar o ignoră de-a dreptul. Anume aceea că educația este reamintire, nu stocare.

Rolul ei este să te aducă mai aproape de tine (e adevărat, pentru aceasta este esențial să existe anumiți „stimulatori” ai autocunoașterii, cum ar fi texte esențiale, opere de artă, exerciții în fizică și matematică, înțelegerea organismului uman ș.a., dar ele trebuie să servească unui scop mai înalt, nefiind autotelice; au valoare instrumentală, nu absolută), nu să-ți încarce mintea cu informații pe care fie le vei uita, fie dacă le păstrezi în memorie, nu le poți utiliza practic. Astăzi, educația se conduce în mare parte după o coordonată empirică, ea este o urmașă a modului de a gândi al lui Locke: mintea este o cameră goală ce trebuie umplută cu informații.

O consecință dezastruoasă din punctul meu de vedere a unei astfel de concepții este atragerea pe o linie de dispariție lentă, dar sigură a științelor umaniste. Căci acestea din urmă te ajută mai degrabă să cunoști ce se află înăuntrul tău decât ce se află în afară. Eliminarea lor este echivalentă  cu o robotizare lentă a omenirii, cu o diminuare a umanității, cu o diluare a Omului din om până când riscăm să ne apropiem de o viziune demografică, statistică asupra oamenilor: ei vor fi numere și nu individualități. Iar acela este, pentru mine, sfârșitul a ceea ce este mai autentic în lume.

Consider că o abordare potrivită este aceea care urmărește linia platoniciană: adevărul este deja în tine și tot efortul educației este spre descoperirea sa, spre reamintire. După cum văd eu lucrurile, asta ar relaxa mai mult sistemul educațional din România și l-ar aduce mai aproape de viața practică, întrucât având grijă de suflet și cunoscându-l, poți avea grijă și de restul. Știind cine ești cu adevărat, poți apoi să fii un fiu bun, un soț, tată, medic, cetățean, bunic ș.a. bun. Vai, cât de mult am vorbit!

În încheiere, ce mesaj ai pentru cititorii Revistei POV21?

Mesajul tripartit pe care îl am pentru toată lumea: iubiți, aveți grijă de voi și gândiți cu propria minte. Întreaga demnitate umană se bazează pe asta.
Dragă Andreea, îți mulțumesc pentru interviu, a fost o adevărată plăcere și sper că nu am răspuns prea amplu. Cuvintele curg și am încercat să merg după ele. Vă urez un an cu multe bucurii, atât ție, cât și echipei de la POV21: să fie un an care să vă aducă mai aproape de voi. Vă îmbrățișez!
(Îl puteți găsi pe Petruț într-un mod frumos de personal aici, pe pagina lui)

Elevă la Colegiul Național Liviu Rebreanu, Bistrița -Scrie de când se știe -Preocupată de relațiile interumane -Pe viitor își dorește să progreseze în domeniul comunicării -Face parte din echipa POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*