Exercițiu de conștientizare

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

14 mai 1998 a fost ziua în care familia Alberti s-a mutat din Florența renascentistă în Brașovul medieval. Au rămas surprinși când au văzut casa în care urmau să locuiască. Era o casă galbenă, spațioasă cu ferestrele acoperite de obloane verzi, ascunsă printre aleile minuscule și întortocheate ale Șcheilor. Camera lui Giorgio dădea spre muntele Tâmpa. Aerul proaspăt de munte se simțea pretutindeni. Soții Alberti păreau îndrăgostiți de la prima vedere de casă. Ceea ce i-a surprins cel mai mult erau ferestrele minuscule de pe acoperiș, ce semănau cu niște ochi. În acel moment, Giorgio, copilul soților Alberti, își imagina casa ca un om care veghează mereu strada, eventualii trecători ce “îndrăznesc” să meargă prin fața ei, ca și cum nici n-ar exista.
După câteva ore, familia Alberti a ieșit să se plimbe prin împrejurimi. Au fost fascinați de aleile și casele vechi, de mirosul de brad și, mai ales, de biserica din cartier. Au intrat în curtea bisericii, unde au remarcat o clădire mai mică cu un etaj:
– Tată, oare ce-i acolo?, întrebase Giorgio curios.
– Habar n-am. Hai să vedem!, zise Federico uimit.
Ușa clădirii era larg deschisă. Trebuiau să aibă grijă pentru că era destul de mică și riscau să se dea cu capul de tocul ei. În stânga intrării, era o cameră cu bănci vechi de lemn și câteva cărți și obiecte împrăștiate pe-o masă. Semăna oarecum cu o sală de clasă. Din spatele lor, s-a auzit brusc vocea unui bătrân înțelept.
– Bună seara! De unde sunteți?, întrebase bătrânul înțelept.
– Suntem din Italia. Ne-am mutat aici recent și vrem să vedem împrejurimile. Fiul meu e curios să vadă ce e aici, zise Federico în engleză, fiind puțin surprins de apariția bătrânului.
– Aa, deci nu știți românește. O să încerc atunci să vorbesc în engleză cu voi. Deci, vă aflați în sala de clasă a Primei Școli Românești din Brașov. Aici a predat Anton Pann, cel care în mod eronat este considerat de către statul român compozitorul imnului național, “Deșteaptă-te române!”. Adevăratul autor al acestui imn este Gheorghe Ucenescu. Am și dovezi clare care pot demonstra acest lucru. Nimeni nu vrea să mă asculte. Lumea probabil mă crede senil sau infatuat, însă nu-i deloc așa. Mereu am luptat pentru ca adevărul să iasă la iveală. În fine, haideți să mergem în cealaltă cameră.
Pe pereții holului dintre cele două camere, erau atârnate câteva icoane pictate pe sticlă.
– Cât de frumos sunt îmbrăcate manechinele! Sunt haine tradiționale, nu-i așa?, întrebase curioasă Flavia, ce se uita uimită la manechinele din dreptul icoanelor.
– Da, este portul tradițional românesc, specific acestei zone. Brașovul a încercat mereu să-și păstreze tradițiile și obiceiurile. Acum, haideți să vă arăt ceva și mai interesant, zise bătrânul înțelept.
Intrând în acea cameră, Giorgio era atras ca un magnet de obiectul impunător din lemn ce zăcea în mijlocul camerei.
-Aici este camera în care diaconul Coresi a tipărit primele texte în limba latină și română. În vitrinele de lângă voi, sunt expuse câteva dintre cărțile originale ale acestuia. Acum, probabil vă întrebați ce este această mașinărie. Este o tiparniță ce datează încă din Evul Mediu. Gândiți-vă cât de mult timp îi lua diaconului să-și tipărească operele. Era un procedeu greu pe vremea aceea, însă nu are rost să vi-l explic acum. Haideți să mergem la etaj, unde o să vă arăt ceva și mai interesant decât tot ce-ați văzut până acum.
Ieșind din clădire, familia a remarcat cele două șiruri de scări parelele ce duceau la etaj. Bătrânul ghid le-a spus că șirul mai bun de scări era pentru profesori, iar șirul mai prost era pentru elevi. Într-una din sălile de la etaj, bătrânul le-a arătat cărțile adunate de dascălii brașoveni de-a lungul timpului, iar în cealaltă sală le-a arătat cele mai importante documente și cărți scrise în limba română precum Cazania Mitropolitului Varlaam din 1643 sau Biblia de la București din 1688.
– Dragii mei vizitatori, aceste documente reprezintă una dintre cele mai clare dovezi de atestare a specificului nostru național. Oamenii nu-și dau seama cu adevărat ce patrimoniu se găsește aici. E păcat că nu prea vin vizitatori. În weekend mai vin, dar în timpul săptămânii cam bate vântul. Mă doare sufletul când văd cum clădirea asta se va distruge încet-încet din cauza nepăsării oamenilor. În toți acești ani, am încercat să salvez tot ce-i aici, însă nu știu zău cât o să mă mai țină puterile.
– Sincer, ne pare rău să auzim asta. Într-adevăr, aveți un adevărat patrimoniu istoric și cultural aici. Ne-a fascinat tot ce-am văzut și auzit. Vă mulțumim mult! Vă promitem că o să le recomandăm prietenilor noștri să viziteze acest loc minunat, zise Federico încântat.
– Știți ce mă bucură cel mai mult? Când văd că vizitatorii sunt mulțumiți, că au avut ce învăța în urma acestei experiențe și m-ar încânta să mai veniți pe aici. Vă aștept oricând! O seară bună în continuare, zise bătrânul fericit.
– Vă mulțumim, asemenea vă dorim și dumneavoastră!, zise Federico.
Înainte să iasă din curte, au intrat în biserică, unde s-au rugat și au aprins o lumânare afară.
– Tată, îți mulțumesc că m-ai adus aici. Mi-a plăcut la nebunie, zise Giorgio puțin emoționat.
– Oricând, fiule. Mă bucur să te văd fericit. La fel și pe tine, iubita mea soție, zise Federico, în timp ce-i îmbrățișa și săruta pe amândoi.
Și astfel, s-au întors fericiți spre casă, cu gândul la ce-i va aștepta în ziua următoare.

Andrei Mic

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*