Draga mea floare de cireș

"în Texte/Poezie și literatură" by

Bună, dragul meu, mă mai cunoști?

Sunt acea persoană care te suna, deși tu nu suportai asta. Persoana aceea falsă – cum mă caracterizezi tu acum – care te-a făcut să uiți de pe ce planetă vii cu adevărat. Mai știi când te sunam și spuneai zâmbind „Ce mai vrei acum?” și după asta vorbeam cu orele; până când am descoperit adevăratul om din hainele pe care le purtai.

Mai ții minte când zâmbeai și scăpai lacrimi de fericire pentru simplul fapt că mă revedeai după trei săptămâni? Mai ții minte când, deși eram distrusă de ființa toxică de care eram legată, m-ai făcut să mă simt cea mai specială persoană din lumea asta. Mai știi când îmbrățișările tale mă vindecau și mă transformau în cea mai iubită ființă, iar pe tine regele inimii mele? Tatuajul ăsta nenorocit pe care o să îl port o viață pe mâna dreaptă și o viață pe tine în suflet. Ții minte oare acel „baton al copilăriei”? Și acele Tic-Tac de portocale? Mai știi cum îți tremura sufletul și îți sclipeau ochii ăia nenorociți și verzi? Pe Teddy îl mai ții minte? Ultima dată când am auzit de el a fost când spuneai că l-ai pus în bagaj, cred că încep să cred că felul teoretic de a o spune era de fapt un bagaj prin care eu plecam ușor din viața ta.

Mai știi când mi-ai luat flori și m-am simțit cea mai specială și frumoasă posibilă? Mai știi când ne trezeam noaptea pe rând și ne spuneam lucruri care ne făceau inima să bată într-un mod diferit, cum nu se mai întâmplase până atunci, iar a doua zi ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic. Totuși, în ochii noștri se vedea cum inimile noastre formează un întreg care arde puternic. Mai știi când ne-am sărutat prima dată? Mii de scântei luminau în jurul meu și te vedeam doar pe tine. Mai ți minte când veneam la tine și ne cream amintiri? Când goleam sticle de vin și când ne acaparau fiorii după fiecare zi petrecută împreună? Of, ai uitat când tot ce faceam era să ne iubim. Ne promiteam lucruri minunate, aveam vise, iar tu îți doreai o fetiță cu părul creț. Nu vreau să îți amintesc de lucrurile negative. Cert este că am suferit suficient cât să îmi împietresc sufletul cu lucrurile urâte pe care le faci.

Când te-am cunoscut și te-am avut, ai fost cel mai minunat bărbat și, recunosc că am fost o proastă, poate că era mai bine să să te cunosc mai târziu, să apuc să mă vindec după durerea purtată cu mine mult timp, iar apoi să mă bucur de încrucișarea mâinilor noastre. Dar nu a fost așa și nici bine nu a mai mers la urmă. Posesivitatea ta mă frustra și îmi provoca o durere nouă, nimic din ce făceam nu era bine. Nu era bine cum mă îmbrac, cum îmi prind părul, ce mănânc, nici măcar culoarea rujului nu îți convenea de la un timp. Atunci am început să mă simt în primejdie, simțeam că totul se transformă în deja vu și asta mă înspăimânta. Începuse să îmi fie frică de tine. De la un timp nici siguranță nu mai voiai să îmi oferi. Te-am rugat într-o zi să îmi oferi siguranța că vom fi bine, că vom împlini ceea ce ne-am propus și că vom duce la bun sfârșit povestea minunată pe care am început-o, dar ai spus „totul depinde de tine”. Atunci simțeam cum cad în gol și tot cerul odată cu mine. Nu mai simțisem atâta singurătate de când te cunoscusem. Totuși, ai făcut-o, m-ai rănit cu lucruri de care poate nu îți dai seama… și am cedat.

Plângeam noaptea și zâmbeam a doua zi când te vedeam, dar de la un timp te asigurai că îmi iei și acel zâmbet. Era de ajuns doar să te văd, să te văd cum stai acolo și exiști. Și totuși, totul s-a terminat îngrozitor. Simțeam cum mă prăbușesc, nu știam ce să mai fac cu viața mea, nu mai știam să trăiesc fără tine. Și totuși, oboseala, tutunul și alcoolul au avut grijă de mine cât timp pe retina mea nu mai rula imaginea ta reală. Am realizat doar după ce te-am văzut după trei luni grele, cele mai grele din viața mea, voiam doar să mor… faptul că, privindu-te din nou, inima mea încă îți aparținea, și mi-ai aruncat o privire care îmi confirma asta. Atunci am realizat că am o mare slăbiciune pentru tine, eu fiind impulsivă, iar când ai apărut în fața mea ne mai scoțând niciun cuvânt. Nici nu ai habar cât durea, durea așa de tare la propriu. Cuvintele nu mai puteau ieși de durere, și tot ce ai făcut tu a fost să te transformi într-un mare nemernic. Să distrugi lucruri pentru care, cândva erai cel mai fericit să le ai și totodată pe mine. Și am suferit enorm până acum. Acum totul se transformă într-o ușoară ură.

Dacă atunci cuvintele tale mă zdrobeau, acum mă valorifică. Îmi demonstrezi pe zi ce trece că nu știi ce înseamnă respectul, că tot ce ai spus frumos la despărțire despre mine erau falsități și că mintea ta, odată frumoasă… tot ce poate acum e să te înjosească. Păcat de sufletul ăla minunat. Acum, după atâtea luni de când buzele tale nu s-au intersectat cu ale mele, realizez că ceea ce vedeam eu în tine e iluzie, că îți place să oferi atenție oamenilor ieftini și să te uiți la lacrimile mele râzând diabolic. Mi-e așa scârbă uneori, nu-ți poți imagina cât noroc ai că sunt asumată și pun lucrurile frumoase în față, altfel te-aș spulbera de tot. Ai spus că scriu frumos, dar să no mai fac despre tine, e ca și cum ți-aș cere eu acum să fii om. Dar din păcate, ai uitat ce înseamnă respectul. Oricât rău mi-ai fi făcut, nu aș fi putut să te tratez la fel cum ai făcut tu și nici măcar cu vreun argument bun ca să înțeleg. Te-aș lua de mână și te-aș plimba puțin prin stările tale din trecut ca să vezi ce frumos înfloreai și ce mândră eram.

Oamenii sunt pentru mine o artă, dar tu erai o adevărată muză sufletească. Te-aș blestema și aș da cu tine de pereți, dar pe zi ce trece… trece, îmi trece și mie. Ce fericit vei fi după un timp, va fi exact așa cum îți dorești. Vei pune „Him&I”, iar inima mea va fi atât de departe încât nu ar mai putea să audă. Voiam doar să știi că, nu-ți port pică și nu te mai divinizez ca odată. Când te văd că observi existența mea, vreau doar să n-o mai faci, deși poate tânjesc după asta. Ești așa diabolic încât, te văd în stare să mă distrugi. Dar tot ce pot să spun, „bbyșor”, este faptul că… sunt atât de slabă în fața ta. Dar îți jur, că dacă o să vrei vreodată să mă calci pe inimă… o să mă ai pe conștiință. Totuși nu înțeleg de ce ai puterea să vindeci și alegi să distrugi.

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*