Inamicul real [1/2]

"în Texte/Poezie și literatură" by
Timp de citit: 5 minute

Cred că toți am trecut prin momente în viață când am simțit că totul luptă împotriva noastră. Mă refer la acele momente când somnul nu ne mai ajută să scăpăm de oboseală și dacă ni se spune că fiecare problemă are o infinitate de soluții, noi nu reușim să găsim nici măcar una.

Știți voi, acele momente când viața ne lovește din plin și în orice direcție am privi… suntem opriți de câte un zid. Problema cea mai gravă apare atunci când zidurile se apropie de noi; ne îngrădesc până ne taie răsuflarea și ajungem să ne pierdem direcția. Ne simțim pierduți, fără un obiectiv anume de atins, fără idealuri la care să visăm și fără să știm concret ce facem sau unde ne îndreptăm. Mulți dintre noi se complac în această stare, fără să realizeze cât de grav poate fi să te pierzi pe tine însuți.

“Don’t die before you’re dead” este o fraza la care mă gândesc de multe ori când simt un gol în suflet. Și, de aici reiese întrebarea: Ce înseamnă să fii mort? Moartea este arhicunoscută ca fiind acel eveniment ce survine în viața unui om când organismul acestuia se oprește din a mai funcționa. Este simplu, dacă nu mai trăiești înseamnă că ai murit. Dar cum adică dacă nu mai trăiești? Ce înseamnă să trăiești? Oare noi chiar trăim sau doar existăm? Dacă ne trezim dimineața, respirăm, ne îndeplinim sarcinile cotidiene fără a simți cu adevărat că facem ceva care să conteze, asta nu înseamnă că trăim, înseamnă că existăm. Când monotonia începe să își pună amprenta pe viețile noastre și facem lucrurile pentru că așa trebuie ajungem să fim încercați de episoade depresive și suntem tentați să căutăm o schimbare. O evadare cât de mică din lumea noastră ce începe a prinde nuanțe de gri.

 

Oare cum am putea noi să ne schimbăm viața când lumea aceasta nu ne oferă aceste oportunități? Cum am putea noi să ne dezvoltăm când suntem înconjurați de atâția oameni falși, de oameni care ne rănesc profund și de atâtea judecăți? Este imposibil, corect? Fals. De ce e fals? Pentru că acest mod de gândire este, de fapt, adevărata problemă. În realitate, modul de a gândi și de a acționa creează toată suferința din jur, pentru că oamenii sunt tentați să creadă că totul li se cuvine, pentru că dacă nu lor, atunci cui? Mereu suntem tentați să arătăm cu degetul greșelile altora, pe care noi nu avem cum să le facem, pentru că noi avem principii. Am văzut oameni care se plâng la orice colț de stradă de câtă falsitate, nedreptate și minciună poate exista în lumea asta. Oameni din cauza nedreptății cărora am avut de suferit și eu. Dragilor, cum vreți să dați de oameni corecți când voi nu aveți niciun punct comun cu moralitatea? Foarte multă lume cunoaște aceast principiu sub numele de Karma: ceea ce dai, aia primești. Toată lumea așteaptă o schimbare… la ceilalți, dar câți dintre noi am încercat cu adevărat să facem în noi înșine o schimbare?

 

 

Mereu sunt alții de vină pentru că noi nu avem cum să greșim.

Nu suntem perfecți și natura umană nu ne permite să-i judecăm pe alții doar pentru că greșesc diferit față de noi. E foarte ușor să privești din exterior și să caracterizezi un om după lucrurile ce se văd la suprafață sau în funcție de unele greșeli pe care acea persoană le-a făcut. Repercursiunile acțiunilor sale se vor răsfrânge asupra individului în cauză, iar modul în care el reacționează la durere și încercări îi vor contura caracterul. Adesea spunem că un om este așa” pentru că a făcut asta. Dar ne-am gândit vreodată că a făcut asta”… pentru ca este sau se simte așa? Mă refer strict la modul de a reacționa a unui om la o anumită situație sau stare interioară.

Spre exemplu, dacă un om pe care l-am văzut de câteva ori în viață observăm că ne evită sau nu ne acordă atenție, avem tendința să ne uităm ciudat la el sau cel puțin să credem că este ceva ciudat cu el pentru că iese din tiparele normalității noastre. Sau poate tindem să credem că este pur și simplu arogant cu o tonă de aere, ignorând pe toată lumea care nu este la nivelul său, dar rar ne gândim că poate acel om a avut niște experiențe urâte despre care nimeni nu știe, care i-au provocat niște răni în suflet și i-au cultivat nesiguranța. Persoana în cauză a devenit antisocială, fără încredere în oameni și mai ales în ea. S-a interiorizat. A ajuns să considere că este mai bine să evite contactul cu persoane necunoscute, spre a se proteja de trecutul care se poate repeta fără nicio opreliște. Și ca și aceasta persoană ajungem uneori să fim fiecare dintre noi; să reacționăm la o anumita situație cum considerăm noi că ne este mai bine sau cum simțim pe moment și să fim caracterizați după alegerea noastră sau după greșeala comisă. De ce? Pentru că refuzăm să facem un efort să înțelegem.

 

Refuzăm să înțelegem, nu suntem înțeleși.

O greșeală nu te definește atâta timp cât tu ți-o asumi, înveți din ea și nu o mai repeți. Să ai curaj să recunoști că ai făcut o greșeală, cu toate că știi că va trebui să suporți consecințele, spune foarte mult despre caracterul tău. Cu toții greșim în diferite moduri, dar dacă vrei să devii mai bun, totul începe de la ideea că toți suntem egali. Toți suntem o apă și un pământ, iar familia din care provenim, starea materială, fizicul sau naționalitatea nu ne fac pe unii mai buni decât pe alții.

 

Dacă îți dai seama că indiferența și nepăsarea aduc o mulțime din problemele societății, atunci îți dai seama și că acestea se pot rezolva doar dacă fiecare individ face un efort să înțeleagă, nu să judece. Adică fiecare să facă o schimbare în sufletul lui, pentru binele lui și al celor din jur.

Îți e greață de oamenii care calcă moralitatea în picioare doar să iasă ei bine?

Țeranu Elena-Victoria

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*