Scrisoare de adio…

"în Texte/Poezie și literatură" by

Îmi amintesc de tine… nu te-am uitat, n-aş putea să te uit… Pe unde eşti? Pe unde te-ai rătăcit? Te caut! Nu ştiu dacă mă auzi sau mă vezi, dar eu vreau să ştii că te caut… te caut pentru că eşti tot eu… doar că tu ai ceva, ceva ce nu mai e de folos. Nu vreau să te chinui, nu vreau să fii folosit, mi-e milă… mi-e milă pentru că eşti tot eu. Tocmai de aceea am de gând să te găsesc şi să te ajut să te odihneşti… O dată pentru totdeauna!

Te simt, ştiu că eşti pe aici pe undeva, nu te mai ascunde, vreau să te ajut. Aici nu e locul tău, aici sunt oameni răi, indiferenţi, lacomi; tu nu ai ce căuta printre ei, tu eşti bunătate, tu eşti iubire. De ce mai insişti? Nu vezi că ei te rănesc? Nu vezi că ei sunt orbi la ceea ce eşti tu? Te ignoră sau te folosesc, îşi bat joc de tine şi cu toate astea, tu niciodată nu renunţi, mereu ai speranţa aceea că lucrurile se vor îndrepta, că vor merge spre bine… Dar până când?! Cât mai ai de gând să aştepţi asta de la ei? Te rog, stai departe de ei, existenţa ta îmi face rău pentru că, deşi te simt, pe tine nu te pot vedea, pe mine însă, mă văd, se uită la mine, mă analizează şi doar tu eşti de vină. Din cauza ta, pentru că eşti bun, pe mine mă iau de prost… pentru că iubeşti, eu sufăr, dar n-am să mai las asta să se întâmple; nu te mai las, o să te găsesc şi o să opresc asta.

Încă nu înţeleg de ce te ascunzi de mine… Când eram mic, erai mereu lângă mine, mereu te vedeam, mă simţeam bine, dar acum nu te mai văd. Te caut cu disperare peste tot. Nu-mi răspunzi, însă tot cred că mă auzi. Dacă se întâmplă aşa, vreau să ştii că am fost peste tot. Te-am căutat în locuri, dar nu erai acolo… acolo era doar bătrâna amintire pe care nu o mai caută nimeni. Eram confuz, mereu erai lângă acea bătrână. Peste tot unde mergeam, erai cu ea, îţi povestea şi erai fericit, dar acum e singură, aşa că am mers mai departe. Te-am căutat în oameni, dar nu erau decât urmele tale, mici fragmente din tine, iar atunci am înţeles de ce te ascunzi, atunci am înţeles de ce nu ieşi afară. Ți-e frică! Ți-e frică de ei, iar pentru că au încercat să te ucidă – dar n-au reuşit – acum te ascunzi şi de mine. Încep acum să mă întreb, când s-au întâmplat toate astea? Cine a început totul?

Nu mi-ai spus nimic, ai tăcut, ai tăcut şi ai îndurat. Asta a fost greşeala ta, faptul că ai tăcut şi ai continuat să speri te-a adus unde eşti acum. Trebuia să-mi vorbeşti aşa cum o faceai mai de mult, trebuia să-mi fi spus, dar n-ai facut-o… te-aş fi putut ajuta încă de la început. De ce nu ai încercat? Puteai să vii la mine, eşti tot eu… până la urmă, te cunosc, puteam să fac ceva în legătură cu asta, iar dacă făceam, tu nu mai erai acum speriat, nu mai trebuia să fugi şi să te ascunzi de nimeni; dar nu-i nimic, nu e târziu, încă te pot ajuta şi o să fac asta în aşa fel în cât să nu mai fie nimeni afectat, în aşa fel în cât să fie bine pentru toată lumea. O să fac asta în felul meu pentru că tu ai greşit de prea multe ori. Fiecare alegere făcută de tine a fost o greşeală care pe mine m-a costat scump, m-a umplut cu ură, cu suferinţă, cu durere, până şi tu m-ai rănit, tu şi alegerile tale. Acum că mă gândesc, mi-e ruşine să recunosc că eşti eu, dar n-o să las asta să mă împiedice, o să duc totul la bun sfârşit, crede-mă!

Îl căutam cu disperare, eram convins că e acolo, ştiam asta, dar nu îmi puteam da seama unde anume să caut, unde să ma mai uit. Nicăieri nu dădeam de el şi asta până mi-am dat seama că singurul loc în care putea fi, era în sinea mea. Ce prost sunt… el e eu… până la urmă. Acolo trebuia să caut de la bun început. Şi am început să caut, zi de zi, noapte de noapte, se ascundea, parcă ştia ce-l aşteaptă, parcă ştia că urma să-l găsesc. Am intrat tot mai adânc; deşi eram obosit, trebuia să continui; ştiam că sunt aproape, nu mai rezistam, dar trebuia s-o fac, trebuia să ajung la el, nu mai suportam. Deja era mult prea mult pentru mine… Deşi eram la capătul puterilor, am mers până în cel mai adânc şi întunecat loc – era acolo – radia de bunătate şi iubire, asta era până la urmă… dar era trist, plângea, lacrimile lui erau amare, de sânge… zâmbesc, nu s-a schimbat deloc, a rămas tânăr, acelaşi copil cu o inimă mare doar că acum e trist, ştie ce urmează. Mi-am făcut curaj, m-am uitat la el pentru ultima dată; şi-a ridicat privirea, m-a văzut, mi-a şoptit, era plin de speranţă în ochi, dar cu toate astea, nu m-am gândit de doua ori… S-a sfârşit!

Mă uit la el, zace fără viaţă, nu mai radiază, nu mai e trist, nu mai există… L-am ucis, ai văzut? Nu vezi. Nu ai cum să vezi! Doar eu văd… îmi văd mâinile pătate cu sânge biruitor, dar sunt gol, sunt rece. Nu simt tristeţe, nu simt bucurie, nu simt căldură, nu simt nimic, doar un gol mare şi o ură puternică. Dar nu-mi pasă. Sunt bine, nu mai pot fi rănit, am învins… în sfârşit, dar cu toate astea, nu sunt împlinit. Trăiesc, deşi sunt mort pe interior, m-am ucis în noaptea aceea, m-am ucis pe mine cel bun şi iubitor şi am lăsat în urmă doar o scrisoare, o scrisoare de adio. Plângeam acolo, plângeam pentru că ştiam ce avea să se întâmple. Îmi amintesc ultimele cuvinte „Nu mă ucide, toţi au făcut-o, te rog… măcar tu nu o face!”, n-am ascultat… acum nu mai trăiesc, doar exist… regret.

Filipoi Andrei-Gabriel

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*