Lipsește omul din toată iarna

"în Texte" by
Timp de citit: 3 minute

Ies afară după ceva timp. Din geam, văd că ninge, văd cum crește zăpada care-și încheagă pânza de cenușă printre firele de iarbă încă neîngălbenite. Se observă cu ochiul liber că natura e până-n gât sătulă de verde. Ea vrea alb.

Totul acoperit- inclusiv gardul nins dintr-o parte. Un porumbel care n-a reușit să-și ia zborul la timp, acum este o statuie temporară de gheață pentru regatul de insecte. Ce păcat! I s-a făcut inaugurarea când nimeni nu era prezent. Toți dormeau. Iar el a murit degeaba.

Caut ceva ce să completeze tot fastul și frumusețea. Caut piesa lipsă din puzzle-ul sub forma unui fulg diform. Caut până și sub pătura anostă de nea care-mi dă semne c-ar trebui să mă car în casă. Palmele-mi frigeau. Aburul scos pe gură îmi aburea ochelarii și îndeplineam din nou condiția omului care are ochi, dar nu vede. Era o respirație grea, groasă, ce străpungea fularul figurat. Dar nu era destul. Aerul mă apăsa și el, trimițându-mi semnale că în casă-i cald și bine. Parcă voia să mă opresc din modelarea covorului de zahăr. Asta și fac, renunț la gândul de a construi un nou eu.

Mă uit în jur și-mi pare rău. Nimic nu este așa cum era când eram eu copil. Când ieșeam afară ca să mă bag în zăpada cea mai mare, să intru ud în casă, cu fermoarurile rupte și fâșul deșirat, salopeta pusă cum dă Domnul și mănușile găurite. Acum, doar alb.

Nimic de altă natură. Nicio căciulă colorată care să înveselească puțin peisajul ăsta natural. Niciun bulgăre aruncat la mișto, niciun îngeraș în zăpadă care să ne amintească de desenele animate. Nimic. Doar alb.

Începem să înțelegem că nu suntem singuri, frigul e cu noi. Marea de aer e cu noi. Ceaiul din casă e cu noi, iar pătura… ne-așteaptă. Dar toate astea nu mai au nicio impotanță când s-a uitat esența iernii. Acel lucru fără de care nici nu te poți uita pe geam afară, să vezi cum ninge. Dacă nu v-ați prins, e vorba despre omul de zăpadă.

Un morcov în loc de nas și câteva cărbune pe post de ochi și gură. un fular vechi, o păărie. Atât. Nu doar alb.

El lipsește acum. L-am căutat peste tot, dar tot degeaba. Nu-i văd nasul, nu-i simt prezența-n curți. Parcă tot albul ăsta de poveste a fost abandonat. Nimic frumos. Doar alb.

Mă impresionează însă liniștea asta… infernală. Nu mai strigă nimeni, sania e acolo doar s-ocupe un loc. E și ea uitată, iar încet se uită și bulgărele.

Culmea, omul de zăpadă, oricât ar vrea să se înfrupte singur de însuflețire, nu reușește. Îi trebuie o mogâldeață de plod cu muci la nas care dintr-un bulgăre cât pumnul lui face unul mai mare și mai mare… apoi începe o construcție semi-amatorească în care limba scoasă pentru precizia punerii bulgărului-cap este eficace. Totul ar fi așa frumos… Dar nu. Nimic, doar alb.

Cred că dacă neaua ar fi neagră, mai mult ne-am bucura de ea. E ca un doliu. Și… știți și voi. Când auzim de mort, spunem despre el numai de bine. Iar acum, doar negru, iar omul de zăpadă pare trist… negru de supărare…

Peterlin Cristian-Raul are 18 ani, studiază la Colegiul Național „Andrei Mureşanu” elev în clasa a XII-a, profil filologie. Este pasionat de teatru şi de misterele istoriei. Apreciază arta și filmele vechi.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*