Cea mai frumoasă zi de crăciun

Cea mai frumoasă zi de Crăciun – în inima crimei

"în Texte/Poezie și literatură" by

Lumini colorate, traficul blocat și mulți oameni care bântuie străzile în grabă. Acea perioadă a anului în care magazinele nu mai fac față clienților și a nins întruna de câteva zile. Cea mai frumoasă zi de Crăciun.

– Mai repede, mai repede… Hai! Mai repe…!

– Ah…

– Fir-ar… să fie!

– Eşti bine?

– Nu.

– Te doare?

– Da.

– Ridică-te! Ți-am spus să fii atent… e gheață pe jos.

Din spatele perdelelor decolorate, urmărind scena, o privire rece și mânioasă oftă și spuse:

– Proștilor, mi le stricați! Ajungeți voi aici, vă va părea rău…


– Nu te bucuri? Ai fi cărat tu dulapul ăsta patru etaje pe scări?

– Mă bucur că în vreo două ore terminăm. Mă așteaptă cu toții acasă… Mi-au venit câțiva verișori mai îndepărtați și părinții la noi în vizită și mâine mergem la ski.

– Ce fain! Am ajuns. Hai, prinde de el!

– Care era camera?

– 413.

– Mare-i haidamu’ ăsta de clădire!

– Gândește-te că mai are trei nivele. Dar… în ultimul e interzis accesul.

– Totul arată foarte bine! E curat, îngrijit, tot la doi ani renovează și pacienților li se aduc lucruri de acasă, nu știu de ce… e una din condițiile lor de internare.

– Probabil să rămână mirosul lor pe ceva… în ăia 2, 3 ani pe care-i mai trăiește un pacient aici.

– Ce naiba?!

– Nu știu. Am auzit multe despre locul ăsta… Majoritatea mor aici în câțiva ani; electrocutați, îndopați cu droguri, mulți se sinucid, se omoară între ei și se spune că la ultimul etaj e un laborator unde se fac experimente pe pacienți.

Pentru a nu fi văzut, a stins lumina și a tras cu totul perdelele peste geamuri, cufundând încăperea goală în obscuritate.

Auzind pașii care se apropiau de ușă și o parte din conversația celor doi, în șoaptă asemeni unui gând spus cu voce tare:

– Ai perfectă dreptate…

 

După ce apăsase clanța ușii, aceasta se întredeschise cu un scărțâit iritant, ascuțit și lung, acoperindu-i inspirările tulburate și bătăile agitate ale inimii.

– Biblia exprimă în paginile ei gândul lui Dumnezeu, starea omului, calea mântuirii, soarta păcătoșilor și fericirea veșnică a urmașilor lui Hristos. Doctrinele ei sunt sfinte, principiile ei călăuzitoare sunt obligatorii, istorisirile ei sunt adevărate, iar hotărârile ei nu se schimbă… spuse după ce găsise întrerupătorul, luminând încăperea, fusese uimit de ceea ce văzuse în fața ochilor.

– Te comporți ciudat, omule!

– Nu! Lasă-l jos, întoarce-te.

– A! Lângă… scrie… Ă… Sunt harta propriei mele călătorii, toiagul călăuzitor al pelerinului rătăcit, busola pilotului lipsit de răutate, sabia soldatului care crede în pace și statutul celor vindecați… Intenția mea este binele vostru, scopul meu este gloria paradisului în care v-ați izolat. Vă sugrumă gândurile, vă inundă inima și vă trag pașii înspre ei. Orice ar fi, nu-i credeți!

– Sunt peste tot!

Scrijelite, mâzgălite, de la un cuvânt precum „mori” sau o propoziție simplă „te văd”, până la fragmente biblice, desene de neînțeles – făcute cu culori închise, simboluri imprimate cu sânge.

Un amalgam înfiorător de gânduri lugubre era expus pe toți pereții încăperii. Nu mai era nimic altceva în afară de tapetul decojit și mâzgăliturile de pe pereți. Nimic. Nici uși, nici oglinzi, lipsea mobila, utilitățile erau scoase din funcțiune și totul a fost demontat, rămânând multe țevi și cabluri izolate la capete cu puțină bandă. Tot ce a mai rămas intact e becul din mijlocul camerei, care, deși nimeni nu ar putea sta acolo, adesea putea fi observată de pe trotuarul care trece prin fața institutului lumina. Lumina din camera lui, la ore târzi ale nopții.

– Suntem primii care intră aici… după zece ani.

Privindu-i cu dispreț pe cei doi de după ușă, profită de lipsa lor de atenție pentru a se furișa prin spatele lor:

– Așa, proștilor, rămâneți voi uluiți de modul în care am vrut să mă asigur că nu uit nimic aici, iar eu voi fi acasă în seara de Crăciun. se auzi din spatele ușii închise a ascensorului.


Continuă cu: Trei ani am suportat acest loc cumplit. Eu nu sunt normal? Te leagă, te îndoapă cu injecții și pastile, toți au un zâmbet fals și macabru; te duc în cel mai înalt punct al clădirii și încearcă să te omoare, să scape de tine cât mai repede.

Mi-au injectat mii de otrăvuri în corp, admirând cum mă zbat cu o singură dorință de a mai trăi – cea de a ajunge acasă, cea care m-a ținut în viață – și după o vreme și-au încercat pe mine și diferitele „remedii” obținute aici.

Când au văzut că sunt mai lucid decât ar fi crezut că vor putea ei vreodată si fie, spunându-i absolut tot la ultima vizită a ei… Au restricționat câteva încăperi, au dat niște bani ziariștilor și s-a mușamalizat totul. Chiar și acum, dacă asculți atent poți auzi urletele de durere ale celor care au fust duși la ultimul nivel în această dimineață.

Ajuns la parter, un singur lucru îl mai ținea departe de libertate: portarul.

În preajma sărbătorilor, azilul oferea timp nelimitat și acces celor apropiați pacienților la orice oră, iar dozele administrate erau triplate pentru a fi ținuți cu toții sub control.

– Au trecut zece de la ultima încercare de evadare, am avut suficient timp pentru a gândi totul perfect. Nu renunț acum!

Ocolind recepția, luând-o pe un coridor alăturat, ajunsese la containerele pentru rufe ale personalului; întorcându-se pe holul principal îmbrăcat asemenea gardianului care stătea rezemat de biroul recepției.

– Încă nu mi s-a terminat tura. Cine ești?

– S-sunt nou. I-au alertat băieții cu mobila pe cei de la conducere, păreau cei doi puțin îngrijorați și au dublat gardienii la toate intrările.

– Bine.

– Pot să ies la o țigară?

– Din partea mea, liniștit.


Ajuns în drept cu ușa, bătăile inimii îi accelerau, și în permanență cerceta privirea gardianului care era acum ațintită asupra lui.

– Câte ai?

– Ă… nu am. Fir-ar să fie… spuse-n șoaptă.

– Toți am rămas fără țigări și nu-i nici un magazin prin apropiere deschis la ora asta. Uite, îți dau două, nu mai am nici eu multe. Foc ai?

Din fericire, căutând în buzunar, descoperi o brichetă.

– Da. Voiam să cer una la un trecător, dar apreciez. Mulțumesc!

– Ninge prea tare, poarta e departe, ești și subțire îmbrăcat, mai bine faci doar doi pași și fumezi liniștit. Eu aș merge până la baie, poți să stai tu cu ochi-n patru cât lipsesc?

– Desigur.

Așteptând să treacă de colțul holului, începu să-l urmeze. Așteptând să intre la toaletă, prinse ușa întredeschisă și în dreptul pisuarului, peste un minut, zăcea gardianul lat, inconștient.

– Puțin, dar e suficient pentru un buchet frumos, spuse în timp ce se îndrepta către ieșire, numărând banii gardianului și ai recepționerei.

Se simțea mult mai în siguranță cu un pistol în curea și un spray paralizant în buzunarul drept de la pantaloni. Cu țigara deja aprinsă, grăbit, părăsi incinta clădiri. S-a întors pentru a arunca o ultimă privire cu nostalgie către fereastra camerei în care a petrecut mulți ani așteptând, cameră în care acum a lăsat doi oameni nevinovați fără suflare.

Se gândi pentru o clipă la gardianul care mai avea puțin și s-ar fi pensionat, curmat de el de toată suferința. Recepționera tânără, frumoasă… nu i-ar fi făcut niciun rău.

Dar se temea.

Se temea de martori, de oricine l-ar fi putut recunoaște și nu ar fi vrut să alarmeze pe toată lumea, de accea a scos din funcțiune și toate camerele de supraveghere înainte să plece.

Rătăcit printre gândurile și vocile care-i încețoșau privirea, se făcu pierdut prin mulțumea de oameni.


Aceeași zi, două ore mai târziu…

– Dragule, se aude soneria! Du-te, te rog, și vezi cine e la ușă!

– Aha. Dragul meu… spuse în timp ce pregătea amortizorul pistolului, lăsând pe prag buchetul și trăgându-se în spatele ușii.

– Bună…. Flori? Ă… Nu e nimeni, draga mea, dar am găsit un buchet imens cu treisprezece trandafiri roșii și un pachet de țigări.

– Ce?! Adu-le aici.

Un lichid cald se prelinse pe mâneca bărbatului, după ce îi fu străpunsă pielea de spini.

– Fir-ar să fie!

– Așa am spus și eu de prea multe ori… șopti, în timp ce se îndrepta către bucătărie, lăsându-l pe cel din dreptul uși să se bucure de o țigară din pachetul oferit.


Livingul era luminos, canapelele foarte frumoase, bradul aranjat, foarte viu colorat și era plin de cadouri sub el.

La TV era o emisiune specifică perioadei, se auzea în fundal sunetul unor clopoței și el, cu țigara aprinsă, își admira fosta soție cum tăia ceva pe un clopotor mic de lemn. Până acum, casa nu s-a schimbat aproape deloc, dar e atât de liniște, lipsesc copiii – între timp au crescut și rareori mai trec pe acolo – și acum a rămas doar ea cu acel om care a deschis ușa.

– Ce faci? spuse ea, inspirând adânc, tușind și strâmbându-se din cauza mirosului.

– A trecut mult timp…

– Poftim? Parcă am stabilit că nu fumăm ai…

Dând de privirea lui, îngheță. Fața lipsită de interes și plină de dezamăgire, dar în același timp inspirând încredere și un sentiment profund de împăcare și bucurie o înfricoșă și scăpase cuțitul pe podea. Continuă cu:

– Nu se poate!

– S-a întâmplat ceva? se auzi din dreptul ușii de la intrare.

– Nu. Sunt bine, te aștept aici!

– Ți-am spus că voi veni, că voi fi aici pentru tine. Niciodată nu ți-au plăcut florile… Nu știu cât aș mai fi rezistat dacă nu făceai public tot ce ți-am spus atunci, dar nici nu am crezut că mă vei lua în serios.

– Te-am crezut până în ultimul moment… Știu că e ireal să te văd, dar ascultă-mă! Locul tău ar fi fost aici, ți-am spus să nu-ți riști viața cu ei. Totul a fost bine. Nu pot spune că trăiam în lux, dar nici nu muream de foame, copiii noștri erau și ei fericiți. După ce ai dispărut…. se opri, suspinând.

Dându-și jos mănușa pentru a-și șterge o lacrimă care i se scurgea pe obraz, spuse: Știu că ai o armă la tine, mereu ai. Te rog spune-mi că nu l-ai omorât! El e tot ce mai am de când ai plecat tu. Fără el nu aș mai putea trăi, nu aș mai avea niciun motiv…

– E pe prag, am lăsat un pachet de țigări de foi, cum fumam noi mai demult, lângă buchetul de flori pe care ți l-am adus înapoi din cimitir.

– Bine… și acum?

– Nu ai mai putut să mă vizitezi, nu-i așa?

– Aș fi avut mai multe șanse să câștig o mașină la vreun concurs de la TV.

– M-au dat dispărut, eu mi-am dorit doar să te văd încă o dată.

Într-un salt, cu ochii în lacrimi, l-a luat în brațe, pentru o clipă simțindu-i atingerea rece, ca de gheață.

Dispăruse, lăsând un pumn de praf în urma sa.


Aceeași zi, în urmă cu zece ani…

Pe holurile căminului de lux „Ultima speranță” au murit mulți pacienți. Puțini au fost cei care au mai părăsit incinta instituției, odată ajunși sub tratament. Unul dintre ei, din senin, a ajuns să-și piardă mințile într-o perioadă magică – asta e ceea ce considera toată lumea; mai puțin ea, cea care îl cunoștea cel mai bine.

Știa adevărul. Într-adevăr, era periculos, mult prea periculos pentru imperiul ridicat pe baza prostiei impusă de obloanele minții celorlalți. Nu au reușit să-l elimine, aveau și limitate opțiunile de tortură; el aproape i-a demascat, însă vocile care-i întunecau gândurile și privirea nu i-au dat pace. După un an de când povestea lui a fost cunoscută de întreaga regiune, în seara Ajunului, a profitat de neatenția celui care i-a adus mâncarea și a reușit să se strecoare printre angajați până la primul etaj.

Nu era singur. Era urmărit și deja a omorât un om.

O voce îi spunea necontenit: Nu poți scăpa de mine! Sunt aici, peste tot… Nu mă poți ignora, nu mă poți înlătura și nu-i poți condamna pe ceilalți pentru propria ta neputință. Ajuns în baie, în fața unei oglinzi murdare, își limpezii privirea cu apa rece din chiuvetă. Fu atras de o prezență ce se afla în urma sa. Întorcându-se, nu văzu pe nimeni, însă știa.

Știa că nu e singur.

Știa că nu a mai luat pastilele de câteva zile, însă voia să-și înfrunte temerile odată pentru totdeauna și să se întoarcă acasă.

– Nu-i așa că îți pare rău acum? E prea târziu pentru a renunța, dar te-ai dus și mult prea departe pentru a mai ține minte cum au început toate acestea.

– Lasă-mă în pace! spuse lovind cu putere oglinda, observând privirea înspăimântătoare care îl îngrozise în tot acest timp prin micile fragmente de cioburi care se împrăștiau în baie.

Sunetul a alertat un gardian care era în trece pe coridor, în scurt timp răsuna alarma în toate colțurile clădirii.

– Vezi?! Nici măcar în liniște nu ai putut să părăsești acest loc.

– Taci odată!

O luă la fugă, lovindu-l pe gardianul pe lângă care trecuse în grabă. Deschise trapa către subsol și descoperi un burlan îngust care ducea la spălătorie, se vârî în el și spera să reușească să deschidă ușa din spate – cea a halei de la subsol, pe unde se făcea aprovizionarea cu mâncare și medicamente.

Dar…

A rămas înțepenit în acel tunel strâmt și după o lună, din cauza mirosului, a fost descoperit și îngropat cadavrul.


Aceeași zi, în urmă cu doar o jumătate de oră…

În traficul infernal, îndreptându-se cu entuziasm către casă, într-un camion plin cu fotolii, dulapuri, mese, rafturi și alte piese de mobilier. Observă în dreptul unui cimitir din apropiere o figură familiară.

Ea era!

Se plimba lent pe aleea principală a cimitirului cu un buchet de trandafiri.

– Nu-mi vine să cred! Nu s-a schimbat deloc. Ce face? Unde merge? Trebuie… Trebuie să merg la ea.

Oprise mașina în cel mai apropiat loc de parcare și porni în goană după ea.

Ajuns în urma ei, ascuns după câteva morminte, observă un cavou frumos, aproape nou, recent construit.


A așteptat să plece, iar citind de pe mormânt numele celui care a primit florile și lumânarea frumos parfumată, într-un final, a înțeles cum de a fost atât de ușor totul. Totul se terminase…

Dar în lumea în care trăim, cea în care sunt prea mulți oameni desconsiderați și abordați eronat, dar și mult prea mulți lipsiți de scrupule și integritate, nu-i mai mare pedeapsă pentru cineva… decât să nu-și găsească dânsul împăcarea cu sine. Astfel, după el a luat pe toți cei care i-au stat în cale, a așteptat un veac să i se piardă urma, să vadă ce se întâmplă în lipsa lui.

Tot ce ar fi avut pentru el sens s-a spulberat subit, însă ea… cea care a văzut dincolo de ce și-ar fi dorit oricine l-a ținut aproape, nu l-a judecat și a așteptat. A așteptat momentul în care acesta se va regăsi, va accepta și i se fa afișa în fața ochilor pentru a-i spune „Rămas bun!” în cea mai frumoasă zi a anului, dar și ziua pe care acesta o detesta cel mai mult.

Astfel totul s-a sfârșit și, până la urmă, nu și-a dorit decât să poată fi eliberat, lăsând în urma sa o dâră de cenușă pe mâinile ei fine.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Derulează înapoi