Până-n iad și înapoi

"în Texte/Poezie și literatură" by

Mi te-asum dacă-o să-ți poți asuma și tu nebunia. Te temi? Nu te uita în ochii mei, c-acolo n-o să găsești tremur, n-o să găsești frică. Mi-am ascuțit armele cu mult înainte de-a ne confrunta astăzi. Două suflete-n balans, nu așa am fost mereu? Ne-am bătut joc unul de altul până la capăt. Încă ne batem. Încă ne batem. Încă ne doare, dar durerea asta purifică. Durerea asta scoate esența și dragostea din fiecare.

Știi ce-i culmea? Dintre toți cei cărora le-am înșirat atâtea cuvinte tandre; n-am iubit unul singur. Am fost superficială? Mai degrabă neștiutoare. Am confundat dragostea cu-atâtea nevoi, cu-atâtea dorințe, cu-atâtea nesiguranțe… Și vrei să știi ce e și mai culmea? Că pe tine te-am iubit. Pe tine, singurul căruia nu i-am prins brațul în cădere. Singurul căruia nu i-am mângâiat obrazul și căruia nu i-am spus că-l iubesc.

Oh, și te-am iubit…; dar nu cum se iubește un om; ci așa cum se iubește o furtună. Te-am iubit în draci și cred că nici un sentiment n-a egalat vreodată starea asta de demență.

Am înebunit cu căștile-n urechi, redând fiecare sfântă piesă care mi te-aducea în minte. Mi-am scuturat de fiecare capul ca să-mi limpezesc gândurile; și știu c-ar fi trebuit să schimb melodia sau să dau naibii muzica până mă calmez. Dar n-am putut! Știi oare ce-nseamnă să fii conștient că te-ndrepți cu avânt spre stânci și totuși să o faci cu un zâmbet haotic pe față?

Poate nu, căci deși ai fost mereu mai trăit și mai bogat în experiențe, n-ai avut profunzimea mea de a vedea lucrurile.. Sau dacă ai avut-o, nu mi-ai arătat-o mie.. La ce bun? La ce bun dacă nu duce spre desăvârșire?

M-am îndreptat spre moarte sigură cu tine-n fiecare gând. Obositoare treabă. Dimineața acolo, seara pe pernă acolo, acolo la mama naibii ca să-mi îngreunezi mie respirațiile și focusul pe viață!

Unde te crezi? Și mai exact, cine crezi că ești să-mi umbli liber prin minte, să-mi profanezi rațiunea, sensibilitatea, dorința de-a trăi?!

Să te urăsc pentru toate astea? Nu cred că merge la tine șantajul emoțional. Nu știu, zău, de-ți pasă. De-ți mai pasă. De ți-a păsat vreodată.

Vezi ce penibilă am devenit? Cerșesc atâta afecțiune, pentru că n-am avut-o niciodată din partea unui bărbat și nu știu cum e să fiu iubită. La modul ăla. La modul la care știu eu că pot iubi. Nu stau să-mi plâng de milă. Nu așa se construiesc femeile fatale. Așa, râzi, râzi. N-ai decât. Tu și superioritățile tale infantile.

N-am pretins a fi în nici un fel, deși fatalitatea mea a existat încă dinainte s-o consemn sau s-o asum. Și nu-i fatalitatea obișnuită a femeilor cu care te-ntâlnești la fiecare pas; deși-aș avea o groază de învățat de la ele. Eu am avut dramatism în sânge pentru c-am fost cu un pas spre dezastru de fiecare dată.

Ce-am iubit, am ruinat. Și-am iubit mult, chiar dacă tu ai fost poate singura experiență reală, palpabilă; dacă putem numi așa un ideal neatins, trăit fugitiv și pe bucăți.

Dar am iubit viața. Am iubit clipa. Am iubit vinul. Am iubit noaptea, căci mi-a permis să fiu slabă. Am iubit cuvintele, dar și tăcerea. Am iubit plimbările lungi cât dragostea cu mașina; în care puteam să visez sau s-adorm pe umărul bărbatului din stânga, indiferent cine a fost el; căci, dragule, eu n-am urcat alături de superficiali. Am iubit privirile alea sincere, pline de sens. Am mai iubit greierii și stelele și valsurile în care te pierzi, în care tremuri buimac. Am iubit soarele, pentru că-n lumina lui mereu m-am simțit femeie. Oh, și-am avut atâta nevoie să mă simt așa.

Dar ceea ce nu-nțelege aproape nimeni, e că femeie nu ești prin sex, prin miracolul de la naștere. Femeie devii. Dacă devii. Prin profunzime, prin naturalețe, prin priorități. Prin cum știi să te iubești, prin cum știi să renunți. Devii femeie prin felul în care realizezi că ești deasupra multor tâmpenii care ți se întâmplă. Devii femeie prin felul în care te strângi singură-n brațe atunci când n-are cine s-o facă și-ți ești de-ajuns. Devii femeie atunci când te ridici din pat, te pui singură la masă și mănânci ca să nu-ți fie mai rău; când ai grijă de tine ca de propriul copil și ești înțelegătoare. Devii femeie atunci când vrei să transmiți și să fii. Să-ți fii. Chiar dacă n-ai acel om căruia să-i trimiți poze cu cât ești de frumoasă, cu cât meriți să fii de iubită și strânsă-n brațe. Să-ți fii chiar dacă ai avut cea mai frumoasă zi din viața ta și n-ai umărul ăla pe care să râzi nebunește. Să fii femeie mai înseamnă și să fii proastă. Că doar prostia te ridică și te-nvață să renunți la lucruri nepotrivite, să spui stop când devii o cârpă sentimentală pntru cine știe ce mascul, să pleci. Să pleci mâncând pământul. Hai, râzi c-am pomenit de prostie! N-ai decât. E una asumată, înțeleasă; și în final depășită. Nu vreau să vorbim de care-i mai superficial.

Închei aici. N-ai decât să iei totul așa cum vrei din ce-am scris. Nu mă văd nicicum, dragule. Nu spun că posed nebuniile amintite mai sus. Te las pe tine să descoperi. Eu mă retrag, căci n-are rost să insist, cum n-a avut nicicând. Până la urma urmei, știi unde mă găsești.

René

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi