Ziua-n care te-am ucis cu-adevărat

"în Texte/Poezie și literatură" by

Ziua în care te-am ucis nu avea nimic special. Același tril asurzitor de păsări, aceeași căldură insuportabilă, aceleași râsete inconștiente de copii ce se plimbă pe biciclete.

Nici nu cred că am realizat atunci că am vrut să te ucid. Tot ce țin minte e că m-am trezit, m-am schimbat de pijamale, am băgat cuțitul în geantă și am pornit spre casa ta. Nici nu gândeam limpede. Eram ca pe pilot automat, știi? De fapt, nu ai mai avea cum să știi acum pentru că ești mort. Ironic, nu?

Cert e că te-am ucis de atâtea zeci de ori înainte să o fac cu adevărat. Te-am ucis în mintea mea după fiecare ceartă, după fiecare urlet pe care mintea mea bolnavă îl amplifica. Te-am ucis în inimă, în locul în care am crezut că-mi vei rămâne nepieritor. Suma crimelor mele e lungă, dragule.. Și a avut ca efect întârziat moartea ta reală. Nu mă justific. Oricum nu ești îndeajuns de material pentru a înțelege asta. Pur și simplu analizez. Și mă gândesc. Exact, gândesc prea mult, după cum mi-ai spus și tu într-unul dintre ultimele momente în care ne-am iubit cu adevărat. Gândesc prea mult și doare. Doare pentru că simt că încep să înebunesc și tot ce am trăit mi se amestecă în mintea asta bună de nimic, ca într-un dans haotic și nu sunt capabilă să descifrez în trecut ce n-am făcut bine! Când dracu am încetat să mai luptăm unul pentru celălalt? Când am început să ne batem joc de singurul lucru care a avut un sens în existența asta dezolantă? Îmi vine să urlu în timp ce alcătuiesc scrisoarea asta! Sunt prea bolnavă.. precum în ziua în care te-am ucis. Dar de ce încerc să îmi găsesc scuze? Astea n-o să te aducă înapoi. Dar oare asta vreau? M-am săturat de accesele astea de bipolaritate. Acum chiar urlu! De ce nu ai putut pur și simplu să pleci dacă ai văzut că ne chinuim? Oare nu te-am lăsat eu? Zău că nu mai știu. Dar sunt sigură că poate te-aș fi căutat și dacă nu m-ai fi vrut înapoi, mi-aș fi înecat suferința în tutun și alcool. Dar nu te-aș fi ucis. N-ai fi meritat. Nu tu. Am dat de pământ cu cel mai iubit dintre pământeni. Păcat că m-am îmbolnăvit prea tare ca să fiu în stare de o decizie lucidă.

Aș scrie mai multe, dar îmi e rău și am în față cuțitul cu care te-am înjunghiat în ziua aia blestemată de iulie. Ar fi trebuit să-l arunc, dar cumva, e singurul lucru care ne mai leagă. Cu ocazia asta vreau să-mi cer iertare. Nu neapărat pentru că te-am ucis. Încă mai cântăresc dacă îmi pare rău pentru asta. Dar îmi cer iertare că nu am fost în stare să-ți spun tot ce am avut de spus atunci când erai în viață. Dar poate așa a trebuit să fie, dragule. Poate că a trebuit să mori ca să pot scrie rândurile astea.

René

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Derulează înapoi