Implacabil

"în Poezie și literatură/Texte" by

După două luni petrecute în casă, urmărind seriale la televizor și citind cărți de Agatha Christie, Franz s-a gândit să se plimbe prin oraș. Și-a luat pardesiul gri de pe cuier și a plecat.

O ceață umedă și deasă se abătuse peste bulevardul care ducea spre stația de metrou Westbahnhof. În spatele ceții, se distingeau ușor vocile oamenilor și zgomotul asurzitor al metroului care oprea în stație. Brusc, Franz auzi sunetul unei viori dezacordate. Își dorea cu ardoare să-i vadă chipul celui care cânta. A rămas surprins când a văzut un puști sărman, subțirel, cu părul blond, ochi albaștri și pistrui în obraji, care cânta în fața stației pentru a câștiga un ban. Îmbrăcămintea-i era sărăcăcioasă, purtând pantaloni scurți, un tricou negru acoperit de un sacou peticit în coate și cu nasturi deșirați. În picioare, avea niște pantofi plini de noroi, iar pe cap purta un chipiu în stil franțuzesc, peticit și el pe alocuri, cu inscripția „J’aime la musique!”.

Curios din fire, Franz se îndreptă spre băiat.

– Puștiule, cum te cheamă?, întrebă Franz.
– Engelbert, spuse timid puștiul.
– Și câți ani ai?
– 16.
– Și ce faci tu aici singur, între atâția oameni răi și nepăsători?
– Domnule, vreți să-mi faceți o glumă sau să vă bateți joc de mine ca restul oamenilor? Dacă asta doriți să faceți, vă sfătuiesc să plecați și să mă lăsați în pace, spuse iritat Engelbert.
– Dar de ce-mi vorbești așa? Cânți atât de frumos încât nu-ți stă bine să te comporți necuviincios. Dacă asta dorești, am să plec, spuse Franz, în timp ce se pregătea să plece.
– Stați! Stimate domn, îmi pare rău. Vă rog din suflet să rămâneți. Cânt ca să câștig și eu un ban pentru familia mea. Provin dintr-o familie care, înainte, se descurca cum putea de pe-o zi pe alta. De când ne-a luat foc casa, am pierdut tot. Am ajuns să nu ne mai descurcăm deloc cu banii. Am încercat să recuperăm ce-a mai rămas dintre dărâmături, însă totul a fost în zadar. Atât mama, cât și tata și-au pierdut joburile pentru că s-au îmbolnăvit și nu au mai putut să lucreze, deși s-au luptat atât cu condițiile grele de muncă, cât și cu problemele de sănătate. Mama, fiind cameristă la hotelul Sacher și o fumătoare înrăită, a fost diagnosticată în urmă cu un an cu ciroză hepatică. Tatei, fiind sudor la o fabrică din oraș, i-a fost amputat piciorul stâng în urma unui accident de muncă. Eram disperat și nu mai știam ce să fac. O durere mai mare ca asta ar fi moartea lor. Îi iubesc din tot sufletul meu, mi-aș da și viața pentru ei, dar am proasta presimțire că, în curând, o să mă despart și de ei și că o să rămân singur în această lume nebună și nepăsătoare. Dacă ați ști prin câte am trecut de când stau pe stradă, credeți-mă, v-ați cruci. V-ați face o cu totul altă părere față de ce știați până acum despre lumea asta aparent inocentă, dar, în realitate, infectă și plină de oameni mizerabili.
– Te rog, spune-mi, vreau să știu ce ți s-a întâmplat.

În clipa în care Franz i-a spus asta, copilul a început să-i plângă pe umăr. După câteva minute, Engelbert s-a mai potolit.

– Doamne, dacă știam că asta se va întâmpla, nu mă apucam de cântat niciodată. Vioara a fost a bunicului meu, care trăia la o fermă din Germania. Mi-a dăruit-o de ziua mea, alături de un bilet pe care-l am și acum la mine. Vreți să vi-l citesc?, întrebă copilul.
– Te rog, cu mare plăcere, spuse înduioșat de vorbele băiatului Franz.
– Ia să vedem, deci:

„Dragă nepoate, de acum înainte, tu vei fi proprietarul acestei viori. A fost a străbunicului tău și sper să-ți poarte noroc, așa cum mi-a purtat mie în toți anii aceștia ai vieții mele, plini de momente fericite și mai puțin fericite, așa cum e de fapt viața fiecărui om în parte. Pentru mine, vioara a însemnat totul. Ea m-a călăuzit pe căile succesului și eșecului, dar, mai ales, m-a învățat să fiu om. Să nu crezi că mama, tata sau soția mea m-au învățat neapărat cu ce se mănâncă viața. Dimpotrivă, vioara mi-a fost aliat, prieten și dușman. M-a însoțit în toate locurile în care am fost. Avem amintiri frumoase, care nu se pot șterge cu buretele niciodată. Știu că tu îi ai pe părinții aceștia mărinimoși, care ar face orice pentru tine, dar ține minte ce-ți spun: atâta timp cât ai în preajmă pe cineva, chiar și această vioară, nu vei fi singur. Ferește-te să fii singur! Știi cât îi de urât să trăiești singur, să auzi cum pereții casei tale urlă de singurătate, de lipsa căldurii, a unui suflet omenesc? Viața-i făcută ca s-o trăiești și s-o împărtășești cu cineva. Îți vezi părinții, da? Ei bine, tu trebuie să înțelegi că asemenea părinți ca ai tăi rar se mai întâlnesc într-o lume în care oamenii s-ar certa și și-ar da cu ceva în cap din orice lucru. Culmea, invidia și prostia au ajuns să fie la un nivel mai ridicat decât inteligența și decât o viață trăită în tihnă. Așa că, dragul meu nepot, prețuiește-ți părinții cât poți tu de mult și nu-i dezamăgi pentru că viața se scurge încet, dar sigur. Cred că știi ce vreau să spun, da? Ei bine, te las pe tine să ghicești răspunsul.

P.S: După ce citești această scrisoare, păstreaz-o numai și numai pentru tine. Cu prietenie și multă dragoste, bunicul tău.”

– Deci, ce părere aveți?, întrebă Engelbert.
– Sunt perfect de acord cu tot ce ți-a spus. Bunicul tău pare să fi fost un om înțelept, care ți-a vrut tot binele din lume și care ți-a oferit adevărate lecții de viață, iar tu pari un copil bun, cu un suflet mare, zise emoționat Franz, în timp ce-l îmbrățișa pe băiat.
– De când sunt pe stradă, am trecut prin tot felul de întâmplări ciudate și surprinzătoare. De exemplu, am fost amenințat de mai mulți oameni că o să-mi taie gâtul dacă mai cânt, iar alții că o să sune la poliție ca să mă bage în pușcărie pentru că-i chinui cu sunetul viorii mele dezacordate. Simt că într-o bună zi o s-o iau razna. Cum credeți că mă simt, știind că trebuie să cânt la vioara asta, neavând deloc habar despre ce înseamnă ea în adevăratul sens al cuvântului și cu ce se mănâncă muzica în societatea asta? Să fiu nevoit, dacă nu primesc niciun ban, să mă milogesc pe la proprietari slinoși și fără scrupule de restaurante ca să primesc măcar ceva de-ale gurii pentru mine și pentru familie și să îndur condițiile dure ale societății actuale? Aici, pe stradă, am învățat ce înseamnă să trăiești într-o societate afurisită, în care nu sufletul sau relațiile interumane primează, ci banul. Din păcate, cu regret în vorbă, trebuie să spun că banul e rege. În muzică, în industrie, în tot ce înseamnă activitățile vieții în general. Nu m-am gândit vreodată că vom deveni o familie săracă și că vom ajunge la mila oamenilor ca să ne câștigăm nu neapărat banii, ci existența. Oare, domnule…

– Te rog, spune-mi Franz.
– Oare, Franz, într-o societate NORMALĂ, lipsită de invidie, fițe, răutăte și minciună, ar mai prima banul? Oare nu ar prima cinstea, onestitatea și, mai ales, frumusețea sufletului?
– Din păcate, ăsta e adevărul, însă vreau să-ți spun, chiar dacă ești copil, un om obișnuit nu cred că și-ar putea închipui ce se ascunde de fapt în tine. Un om valoros, cu o gură care spune vorbe de duh importante pentru oricine, ar trebui măcar apreciat pentru ceea ce este și nu desconsiderat și batjocorit. Să știi că nu cânți deloc rău. Atâta tot că, din nefericire, vioara ta este dezacordată și nu mai poate transmite trecătorilor un sunet limpede, sensibil și pe placul lor. Uite, pentru că îmi ești un copil atât de drag sufletului meu, am să-ți fac o promisiune. Ce-ai zice dacă, într-o bună zi, ți-aș face o surpriză atât de mare, încât să exalți de fericire?
– Nu trebuie să-mi faci nicio surpriză. Eu nu merit să am parte de surprize plăcute… Trebuie să plec acasă. Vine la noi o mătușă din Graz. Totuși, pot să te rog ceva?
– Sigur, cu mare drag!
– Când mai treci pe aici, te rog să nu mă lași singur. Faptul că ai venit și că ai stat să vorbești cu mine reprezintă cea mai frumoasă surpriză pe care mi-ar putea-o face un om oarecare și îți mulțumesc pentru asta, spuse Engelbert, în timp ce îl îmbrățișa strâns pe Franz.
– Îți promit că am să fac tot posibilul ca tu și familia ta să aveți un trai decent, care să vă asigure fericirea. Ai grijă de tine, băiete! Ne revedem curând, îți promit asta. Auf wiedersehen, Engelbert!
– Auf wiedersehen, Franz! Dacă nu o să mai vii pe aici, să știi că n-am să te uit niciodată, spuse copilul înlăcrimat, în timp ce se îndepărta alert de Franz.
Din păcate, soarta a făcut ca cei doi să nu se mai întâlnească niciodată.

Andrei Mic

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*