Teatru

"în Poezie și literatură/Texte" by

Actul I

Suntem doi când joc pe scenă,
Teatru sumbru în melodioasa larmă
Și lumea se uită la piesa obscenă,
Ce suferinţa parcă mi-o curmă.

E un decor lipsit de viaţă,
Lumea-i una artificială.
Ochii-mi goi privesc in faţă-
Publicul… cu o tristeţe jovială.

Rostim vorbe-n vânt, dansând,
Ţinând puternic să nu ne-arătăm greaţa
Nu mă văd decât ţesând:
O mască ce ne acoperă faţa.

Aplauzele false te-au ucis pe loc,
Am rămas singur, pe scânduri fine
Mă aplec trist și te evoc.
S-a tras cortina peste mine.

Actul II

Suflet chinuit, de lumină încercat,
De ce fugi acum, când publicul te cheamă ?
Stau după cortină, mă simt abandonat,
Chinuitul meu strigăt… de ce nu-l iei în seamă ?

Se aruncă-nspre mine flori de mucegai,
Ce mă străpung ca săgeţile otrăvite
Lumea noastră toată pe care o negai,
A devenit o culme de speranţe strivite.

Cortina se ridică… și mă simt singur
Să fi fost aici, atât mi-aș fi dorit.
S-a schimbat teribil, nimic nu mai e pur,
Totul e acum un teatru murdărit.

Actul III

Scena-i un cavou, printre vesele morminte
Groparul bate-n geam, să mă liniștesc.
Acrele cuvinte vor să îl alinte:
Un trup lipsit de suflet, încerc să mă trezesc.

Răsună puternicul ecou al goalelor cuvinte,
Doar cu el vorbesc de când ai plecat…
Publicul e plin de vrăjitoare sfinte,
Ce speră și acum că m-au îngropat.

Jucând meschinul joc fără sfârșit
Un puternic foc în teatru s-a aflat.
Iar acum mă-ntreb…de ce m-am îndoit ?
Suflet blând… nu m-ai abandonat.

Ţipete înfundate se scurg alene din pereţi,
Când pășești din Iad pe scândurile fine.
Îmi arăţi că nimic nu mai regreţi,
Că ai făcut totul din iubire.

Teatru-n foc și-o scenă ce e scrum
E o lume nouă…una de vis.
Jucăm aceeași piesă…pe care mi-o asum
Suntem împreună. Ei nu te-au ucis.

 

Boris  Onișor

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*