Talk to God

"în Texte/Poezie și literatură" by

Îmi număr mărunțișul din portmoneu în timp ce stau la coadă. Trei monede de 10 cenți, patru de 5. Le învârt între degetele transpirate și simt textura lor în palmă. 50 de cenți pentru o întrebare fără răspuns.

„Talk to God / Parlez à Dieu” scria deasupra cabinei telefonice care atrăgea zilnic zeci de turiști curioși, dornici să-și încerce norocul într-o conversație cu Dumnezeu. Îmi amintesc de aparatele Nostradamus pe care îmi zicea tata să le ignor de fiecare dată când mergeam în concediu. Zâmbesc amintindu-mi de naivitatea de atunci. Și totuși, s-a schimbat ceva? Mă întreb, în timp ce avansez în rând. Nu sunt tot aici, la coadă să vorbesc cu un alt fel de Moș Crăciun? De ce fac asta?

– I hope. I sure hope that you made the reservations, a spus blonda din fața mea, cu un accent rusesc foarte pronunțat. Foarte nervoasă, închide telefonul, intră în cabină și trântește ușa după ea. Introduce 5 monede, iar pe ceas apar 5 minute. Deși nu aud ce spune, cum cabina este izolată fonic, îmi dau seama că vorbește rusă, după cum articulează cuvintele.

Dumnezeu, e logic, știe orice limbă. Cred că și eu voi vorbi română. Mă întorc și privesc spre ceilalți de la coadă, majoritatea turiști, cu fețe relaxate, poate cu un produs de patiserie în mână. Dar, zăresc din loc în loc câte un chip încruntat, care privește în telefon în loc să admire împrejurimile. Localnici, clienții lui Dumnezeu.

Deși mai avea un minut și 43 de secunde, rusoaica iese din cabină, trântind ușa, și pleacă fără să se uite înapoi. Când ușa se închide, cronometrul se resetează. Îmi trec monedele de pe un deget pe altul în buzunarul paltonului, respir adânc și intru.

Introduc monedele în fantă și ceasul se setează la un minut. O clipă, mă gândesc dacă să folosesc o bancnotă, dar mă opresc la timp. Dumnezeu nu merită mai mult de un minut din timpul meu.
– Nici nu știu cu ce să încep, pentru că nu știu de ce sunt aici. Curiozitatea este un sentiment interesant.

Niciun răspuns. Părea că receptorul atârnă în gol la celelalt capăt al firului. Logic, de fapt. Era doar o scamatorie ieftină, mai vulgară ca un automat de cafea.

– Măcar automatul îți dă ce promite, este un vânzător, nu un hoț de timp, am continuat eu în receptor. Sunt atâția care așteaptă să vorbească cu Domnul, pe care îi vei dezamăgi. Ca în viață, nu ești niciodată acolo unde e nevoie, pentru că nu exiști.

După 34 de secunde, mi-am dat seama că e inutil. Așa că, am început să număr: 25, 24, 23, …, 13, 12, 11… Timpul meu, banii mei, numerele mele. Dar, cum nu sunt nepoliticoasă, mi-am luat la revedere:
– Pa, tot nu cred în tine, mă bucur că nu am vorbit. Ultima secundă. Tonul. Iar, după ton:

– Nu crezi, dar ești aici. Nu e vorba de credință, ci de speranță.

Ilinca Moldovan

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*