Interviu Pinky – Steaua roz de pe cerul negru al muzicii

"în Texte" by

V-ați gândit vreodată la cum evoluează muzica românească? V-a scăpat vreodată vreun oftat profund când v-ați gândit că începem să devenim obscuri pe piața mondială? Este timpul să privim spre cer, spre noi orizonturi către stelele tinere, puțin cunoscute, și care aduc puțină culoare pe cerul negru al industriei muzicale actuale. De data aceasta, vom vorbi cu o steluță roz:
Intervievator: Salut, Pinky. Înainte de toate, aș vrea să clarific câteva amănunte. Care este forma corectă a pseudonimului tău? Pinky sau Pinkie? De asemenea, poți să îmi spui numele tău real, dacă dorești, și de unde ești, pentru ca cititorii noștri să se poată identifica mai bine cu tine.
Pinky: Salutări! În primul rând mulțumesc de primirea călduroasă! Păi ca să fiu clară, forma corectă a pseudonimului meu e ,,Pinky” din cauza aparieției mele colorate, iar numele meu real e Florea Diana.

I: Cum ți-ai început cariera în muzică? Mulți descriu începutul ca cea mai grea parte a unei cariere, indiferent de domeniu. Cum a fost pentru tine?
P: Începutul carierei mele muzicale a fost destul de dificil, deoarece nu știam de care oportunitate să mă agăț: ori să iau ore de canto, ori să merg instinctiv la concursuri, bazându-mă pe idee că, dacă alții pot fără ore, pot și eu. Ulterior am realizat că dorința mea e mai importantă decât frica de judecată externă, și deși îmi era frică să îmi audă cineva vocea mea răgușită, care era ca o piatră oarecare, pe care oricine o poate găsi – neșlefuită și fără vreo valoare, și am ales să studiez canto. Acolo, profesoara a descoperit că acea piatră poate fi transformată în cel mai prețios diamant posibil, dar diamantele sunt întodeauna născute sub presiune, așa că nu a fost ușor.

I: Știu că ai absolvit Liceul de Arte „Sabin Dragoi” din Arad, profilul „Canto – Muzică Ușoară” . Crezi că asta te-a ajutat în vreun fel până acum cu cariera?
P: Da, m-a ajutat enorm să îmi lucrez și să îmi controlez vocea, dar în același timp și să îmi depășesc fricile, pentru că la orele mele de canto, asistau elevii care urmau la cursuri, așa că am fost nevoită să cânt de față cu ei. În cele din urmă, toți au fost impresionați, în mod pozitiv, nu doar din cauza vocii, ci și datorită emoției transmise, împreună cu răgușeala naturală, acestea au devenit „cartea mea de vizită”.

I: Ce te-a atras, mai tare, la muzică decât la artele plastice, literatură sau științe?
P: Spre surprinderea tuturor, am încercat să mă apuc de pictură, teatru, chiar și de modelling, pentru că aproape nimeni nu a crezut că muzica este pentru mine. Asta, probabil, pentru că nimeni nu m-a auzit, până atunci, cântând cu adevărat, dar totodata, acele ore de arte mixte m-au făcut să realizez că nu le vreau: „Vreau muzică, vreau să simt și să mă exprim cu adevărat; nu vreau altceva. Am să merg pe drumul meu, am să merg pe drumul muzicii, chiar dacă sunt singură, pentru că am învățat că drumul cel mai greu e, adesea, și cel mai benefic pentru noi.
I: Cum a fost primul tău concert? Descrie-mi, pe scurt, ce ai simțit și de ce?
P: De întrebarea asta mi-este cel mai jenă, pentru că, sincer… a fost un eșec monumental. Începutul meu a fost cu stângul, și am fost extrem de dezamăgită. Asta până când, într-o seară, mă gândeam: „Dar stai, care e problema dacă o mai dai și în bară?” Într-adevăr, lumea reține mai ușor greșelile, pentru că așa sunt oamenii, dar nu înseamnă că tu rămăi la stadiul de greșeală perpetuuă. Astfel am realizat că e normal să mă simt cateodată dezamagită, e perfect natural să o dau în bară, pentru că nu toți avem un început promițător, nici măcar eu, și uite, sunt, totuși, unde sunt!

I: Cum ai devenit Pinky? De unde inspirația și dorința de a fi așa roz într-o lume aproape monocromă?
P: Nickname-ul de ,,Pinky” vine de la un prieten bun din Timișoara, care m-a văzut prima oară la un concert, și mi-a spus: ,,O să-ți spun Pinky, pentru că ești o pată de culoare într-o lume atât de lipsită de viață”. De ce roz? Păi, în legătură cu asta am o povestioară drăguță. Când eram mică m-am uitat cu mama mea la un desen animat, în care personajul principal era o eroină: o fată cu părul roz. După ce episodul s-a sfârșit, i-am spus mamei mele: ,,Mami, mami! Când o să fiu mare, o să mă fac roz ca să pot ajuta lumea.”. Ia uite că am ajuns roz.

I: Ce te deranjează cel mai mult la industria muzicală a secolului douăzeci și unu?
P: Mă deranjează că se pune accent pe sexualitate în loc de emoție. În loc să simțim muzica, ne interesează aspectele fizice care trec și sunt ieftin înlocuite sau alterate. Puțini se mai uită la ceea ce va rămâne; puțini se mai gândesc la moștenirea culturală pe care o lasă prin muzică. Haideți să fim atenți și la muzică, și la mesajul piesei. Haideți să închidem ochii și să savurăm momentul audiției unei piese cu toate simțurile de care dispunem.

I: Cum eviți sau controlezi frica de scenă, respectiv emoțiile?
P: Nu le evit, ci dimpotrivă, le accept. Indiferent de ce spune lumea, eu le iau în piept, pentru că știu că pot mai mult, și pentru că știu că eu va trebui să intru pe scenă indiferent de emoțiile mele. Concertul sau interviul tot acolo rămâne și eu tot trebuie să merg să le fac față. Prin urmare, de ce să nu mă simt bine acolo? Pentru că până la urmă acolo, pe scenă, cu publicul în față, e casa mea. Acolo mă simt ca ACASĂ.

I: Cum controlezi frica de eșec și cum treci peste eșecuri?
P: Sunt o persoană normală cu o viață anormală: plină de stres și de incidente. Un răspuns simplu este că timpul vindecă, dar cum timpul poate vindeca, în același timp poate înrăutăți situația. Depinde de noi, așa că hai să fim atenți la următoarele decizii luate și încotro ne canalizăm energiile.

I: Momentan studiezi psihologia în cadrul Universității din Timișoara. Cum îmbini studiile superioare cu cariera muzicală?
P: În primul rând nu le combin, le iau pe rând. Facultatea primează, pentru că deja m-am apucat de ea, dar între timp mai vin și concerte ocazionale. După facultate voi reveni cu toată energia dedicată muzicii. Chiar abia aștept!

I: Care sunt planurile tale pe viitor în legătură cu muzica?
P: Momentan planurile mele sunt secrete, asta e o altă modalitate de a spune că, momentan, chiar nu am nici un plan stabilit. Cert este că de muzică nu mă voi lăsa sub nicio formă, chiar și dacă v-ați săturat de roz. Încă nu ați văzut ce pot cu adevărat, dragilor.

I: Ce muzică ți-ai dori să ajungi să poți interpreta, ca să simți că te reprezintă?
P: Mi-aș dori, în primul rând, să îmi transmit emoțiile indiferent de instrumental. Într-adevăr, genurile mele preferate, sunt pop-rock, alternative rock, progresive rock. Tind să cânt așa ceva, dacă pot.

I: Ce sfaturi ai avea pentru tinerii care își doresc să aibă o carieră muzicală de succes?
P: Sincer, mie una mi-a fost frică de competiții, și încă îmi este frică de ele, cu toate că, acum, am incredere în vocea mea. După cum am maispus, este perfect okay să îți fie frică, este perfect okay să îți tremure mâinile sau picioarele, este okay să fii emoționat, și este okay să plângi. Eu plâng și când văd o albină care culege polen din florile mele, și e vreo problemă? Poate pentru tine nu, poate pentru mine, da. Și? Și simt, și merg, și încerc, și o dau în bară, și îmi deschid un vin și o iau de la început, pentru că nu știi cum va fi a doua oară când îți încerci talentul, nu știi ce te întâmpină, și abia acolo realizezi cine ești tu, și dacă chiar poți. Du-te, încearcă și descoperă-te pe tine, nimeni nu te poate învăța cum să fi tu!

I: Pe final, ai putea să ne spui care e filosofia ta de viață?
P: Din punctul meu de vedere, cuvintele filtrează emoțiile noastre, poate chiar uneori distorsionându-le. Nu vreau să spun multe vorbe, dar într-un cuvânt, sunt roz. Pentru unele persoane rozul e raiul, puritatea și frumosul, pe când pentru altele, rozul poate fi cea mai detestaibilă culoare, simbol al degradării. Depinde de voi cum decideți să o interpretați. Am o vorbă: ,,O, la naiba. O fac!” Pentru că viața e mult mai scurtă decât credem noi toți, așa că spune ce ai de spus, transminte emoții, transmite ce simți. Singura ta piedică ești tu. Nu-ți băga bețe în roate datorită fricii, ci ia-ți frica în dinți din proprie inițiativă, pentru că nimeni nu o va lua pentru tine.
I: Mulțumesc mult, Pinky, pentru că ai răspuns atâtor întrebări. Sper ca viitorul să ne mai pună față în față, în condiții mai bune și mai evoluate.
P: Eu vă mulțumesc pentru primire și acceptare. Eu am fost Pinky, sau Diana, cum vreți voi! See ya!

Meditând asupra subiectului după ce am vorbit cu Pinky, pot spune că am ajuns să cred că industria muzicală românească începe să fie preluată de persoane cu o tărie extraordinară de caracter și care, prin efort susținut, ar putea să facă România să strălucească în istoria muzicii internaționale, aidoma stelelor de pe cerul unei nopți de vară.

 

Absolvent al Colegiului Național Liviu Rebreanu - Chitarist - Pianist - Producător muzical - Robotician - Student la Mecatronică și Robotică în cadrul Univerității Tehnice Cluj Napoca - Pasionat de psihologie - Convins că psihicul uman este doar suma unor ecuații predefinite - Face parte din echipa POV21 din Aprilie 2017 și dorește să schimbe lumea prin puterea exemplului, a bunătății și a muncii susținute - Consideră că toți oamenii merită șanse egale, dar că nu toți sunt cu adevărat egali

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*