Stare contemplativă

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Din temnițe pline cu strigăte de disperare eu încerc să mă ascult doar pe mine… și nu pot. Aud doar voci care deja se contopesc într-o surdină extraterestră și simt cum infinitul devine finit. Plutesc pe ochiuri de apă parcă însetate de lumină și mă avânt spre asfințit.

Am încetat să vreau să văd. Mă înconjor cu întuneric pentru a putea simți licărirea din mine; pentru a verifica dacă încă mai există. Observ neîncetat că ființa își schimbă granițele pe parcursul trecerii timpului. Efervescența unui spirit își schimă conținutul și prin această schimbare, venită din exterior și forma lui, cea vizibilă, adică trupul, se remodelează.  Kant spunea că forma perfectă atrage conținutul. Nu aș vrea să contrazic conceptul acesta, însă ființa umană trădează într-un anumit fel prin propria evoluție această teorie. Prin cultivarea duhului,  trupul îmbătrânește. De ce înțelepciunea merge mână în mână cu tic-tacul ceasornicului universului? Când omul ajunge să cunoască îndeajuns încât sufletul se contopește cu creierul, atunci se stinge; pentru că avem două învelișuri vitale: aura cunoașterii raționale și aura cunoașterii spirituale. Încă încerc să îmi dau seama dacă una dintre ele dobândește eternitatea. Însă, dacă am știi că într-un mod sau altul conținem eternitate, nu am mai aspira pentru aceasta și am ajunge probabil să cunoaștem infinitul. Nu cred, totuși că infinitul există, ci doar în micul nostru orizont spiritual. Ne alinăm cu gândul că marginea este o graniță formata de noi. Ne impunem un stop pentru a nu cunoaște prea mult, pentru a nu se contopi cu mintea; pentru a păstra clară delimitarea celor două aure vitale.

Gândind, mă retrag din cursul altor simțiri care mă macină încet și dur. După cum am și citit undeva, omul are mai multe stadii de dezvoltare și anume: Când consideri că suferința este doar un dușman, o răutate deloc necesară. Al doilea stadiu constă în acceptarea suferinței, totuși rămânând deloc plăcută, iar al treilea stadiu este convingerea că suferința este necesară pentru a evolua, a putea face diferența clară dintre bine și rău și pentru a crea practic balanța care măsoară echilibrul ființei. Nu m-aș putea lăuda, spunând că poate sunt în cel de-al treilea stadiu, pentru că voluntar eu fug de suferință; dar cred că involuntar o dobândesc în mine. Sentimentele sunt felurile universului de a ne învăța să trăim prin el. Iar eu aleg să trăiesc întreg neantul, cosmosul și pământul pentru a-i da universului pertinența de a trăi el prin mine.

 

 

Mara Muntean are 18 ani, este elevă la Liceul Teoretic “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Se îndepărtează de prezent și realitate prin versuri, dar observă și critică contemporanul prin proză. Se consideră o estetă, este într-o fugă continuă după absolut și după chintesența sufletului. Viitorul îi este străin, dar speră că va ajunge să aibă o meserie care să se bazeze pe exprimarea frumoasă.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*