Cerul de visuri

"în Texte/Poezie și literatură" by

Cerul îmi era întunecat, dar nu de nori. De mult nu mai erau nori pe cerul meu…pe cerul meu erau doar visuri, visuri pe care le mai poți întâlni și astăzi acolo. Visuri care nu erau moarte, dar viața din ele se stinsese într-o oarecare măsură, care și în ziua de azi îmi acompaniază inima într-un cântec fără final. Toate au rămas acolo chiar dacă unele au mai înflorit, și-au păstrat culorile vii. Pe când unele își pierduseră entuziasmul, culoarea aceea pe care încă nu am uitat-o.

Mi-am luat mereu visurile cu mine,  au rămas ca și paznici asupra dorințelor mele nevinovate sau mărețe. Uneori îmi luminează ziua prin dorința lor arzătoare de a deveni realitate, alteori mi-o întunecă prin durerea pe care mi-o provoacă veștejirea lor neașteptată. Cu toate acestea nu le pot lăsa în urmă, nu pot să le uit. Îmi petrec majoritatea timpului încercând să le redau viața celor mai importante, deși dacă stau să mă gândesc toate visurile sunt importante. Într-un anume fel mi-am clădit persoana pe ele, m-am maturizat datorită lor, am evoluat doar din dorința de a le da viață, din dorința de a le transforma în realitate.
În copilărie mi-am umplut ghiozdanul cu visuri în fiecare zi, dar la un moment dat devenise prea greu. Deja le mutasem din buzunar, unde nu mai încăpeau demult, eram un copil cu o problemă mult prea mare pentru el, care nu voia să renunțe la visurile lui. Într-o zi m-am hotărât să le mut în inimă pentru că mi se spusese că toți copiii au o inimă foarte mare. Încăpeau. Eram încântat, nu renunțasem la visurile mele. Dar ce se face copilul când visurile nu-i mai încap în inimă? Plânge? Apoi renunță? Nu. Copilul încearcă și iar încearcă pentru că asta înseamnă să fii copil: să încerci și să încerci din nou pentru că încă nu ai descoperit eșecul. Atunci un copil cu visuri în buzunar, un copil cu visuri în ghiozdan și un copil cu visuri în inimă s-au întâlnit și și-au lăsat visurile să-și alcătuiască propriul cer.
M-am uimit de ceea ce au reușit să facă. Era diferit de tot ce am văzut până atunci. Deși nu exista niciun soare pe acel cer, lumina care îmi oglindea în inimă era cea mai puternică pe care am văzut-o vreodată. Eram în extaz, reușisem un lucru minunat: NU-MI UITASEM VISURILE.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*